Doamna Rovana se plimba într-o zi pe Şoseaua Kiseleff şi, dintr-o dată, îi cade privirea pe o splendoare de clădire, placată în cărămidă roşie, cu etaj, cu coloane, cu arcade, cu foişor. Ce-o fi aici? Muzeul Ţăranului Român, îi răspunde politicos SPP-istul. Ia uite ce frumos, susură doamna Rovana, aranjându-şi cu delicateţe o şuviţă rămasă rebelă de la un bigudiu defect.
De la ferestrele acestei frumoase clădiri se vede chiar sediul guvernului, observă cu acuitate doamna. De acolo şi până la guvern se poate merge pe jos, sau chiar cu bicicleta, căci uite, parcă se mai văd nişte vagi urme de dungi galbene pe asfalt, le ştie de când primarul Capitalei le-a inaugurat tăind o panglică tricoloră.
Cum doamna Rovana nu-şi trădează fişa postului, de ministru al Mediului şi Schimbărilor Climatice, nici măcar atunci când face plimbări la Şosea, începe să socotească febril cam câtă motorină ar putea economisi dacă n-ar mai fi nevoită să vină la guvern cu maşina tocmai de lângă Casa Poporului, unde e acum ministerul.
Ideea prinde aripi şi vede cu puterea minţii, parcă aievea, cât dioxid de carbon n-ar mai arunca în atmosferă, câţi nitraţi, nitriţi, fosfaţi, bicarbonaţi sau alte noxe n-ar mai inunda cerul Capitalei şi n-ar mai urca hăt!, până sus, în stratul de ozon, câte grade Celsius (sau Kelvin, după caz) ar sustrage astfel din aerul Bucureştiului în zilele toride de vară. Cifrele i se aştern în faţă şi le notează cu atenţie pe un şerveţel. „Poate am nevoie de ele la fundamentarea hotărârii de guvern”.
Bun, acum ce facem cu Ţăranul ăsta Român? Îl scoatem de aici, asta e clar, dar unde-l ducem? Alături ce e? Muzeul Antipa, îi răspunde politicos SPP-istul. Tot muzeu, da? Da. Păi le comasăm şi băgăm Ţăranul acolo. Încape? Nu ştiu, îi răspunde politicos SPP-istul, dar parcă nu prea merge Antipa cu Ţăranul. Zici? Dar mai încolo, pe la Casa Scânteii, nu era ş