Povestea petrecută la Cluj, zilele trecute, pune probleme care nu ţin neapărat de fotbal. Sigur, fotbalul nu mai e de mult doar un joc, un sport. El aduce pe stadioane milioane de suporteri şi în faţa televizoarelor o cifră care conţine în coadă două zerouri în plus. Campionatele unor ţări ca Anglia, Italia, Spania, Germania, Franţa sunt cele mai mari evenimente mediatice din ţările lor. Iar când au loc competiţii internaţionale europene, mondiale, planeta trăieşte confiscată de respectivul eveniment. E un fenomen care atrage ca mierea muştele şi de aici companiile de publicitate, şi de aici sponsori grăbiţi să finanţeze cluburile, jucătorii, meciurile. Sunt foarte mulţi bani în joc, albi şi negri fireşte. Unde este imagine şi unde sunt bani, politica nu lipseşte. Aş zice, dimpotrivă, este neapărat amestecată. Cei mai mulţi intră în fotbal pentru imaginea pe care o aduce, dar şi pentru fieful politic pe care îl creează pentru un finanţator în oraşul respectiv, unde îşi are sediul clubul. Berlusconi cu Milano este deja un exemplu clasic. Berlusconi a făcut o carieră politică întâi pentru că deţinea ca proprietar o reţea de televiziune. Formula a fost încercată în România de Dan Voiculescu cu un succes relativ. El nu a ajuns şeful unui mare partid, nu a ajuns premier. Dar fără Antenele lui, el nu ar fi intrat în parlament. Nu ar fi fost la guvernare, nu ar fi jucat nici un rol politic. Şi aşa, partidul lui e unul de buzunar. Nu trece de 1-2 la sută în sondaje. Şi în alegeri face cam aceeaşi figură. Ca să scape de teroarea absenţei în parlament se aliază mereu cu un mare partid ca să treacă pragul de 5%. Aşadar, e ceva succes în această formulă. Televiziunile sale i-au adus puterea politică, dar, mai ales, influenţa care la rândul lor i-au sprijinit afacerile, i-au sporit averea. În ciuda lipsei sale de carismă şi a trecutului plin de umbre, Dan Voiculescu rămâne un juc