Foto: Nicolae R. Dărămuş Lacul de la Oaşa, cu dimineţile şi înserările lui de un farmec tragic, poate şterge întrucâtva regretul celui care a conoscut bătrâna şi larga luncă, străbătută de Frumoasa până la vechiul opust de plutire. Temelia Casei de la Bradu Strâmb, nemurită de Mihail Sadoveanu şi a celei de la Izvorul de Argint – a scriitorului „pro natura” Ionel Pop – precum şi cea a discretei bisericuţe din lemn (ridicată de ultimul) se află acum sub ape, undeva pe versantul Oaşei Mici, sub malul vestic. Pe vremuri, pe toate le-am prins întregi şi la locul lor, fiindcă, abia făcând umbră pământului, fusesem mărunţel braconier – cu tenişi, pantaloni scurţi şi undiţă din alun – pe firul văii celei vechi. Să tot fie de atunci aproape 50 de ani. Vreme în care am păstrat în memorie şi melancolii chipul râului dintru începuturi, săgetat de păstrăvi cât braţul, zăvoaiele lui curate – adevărată junglă de sălcii, arini sângerii şi brusturi – şi „nesfârşirea” acelei ape, Frumoasa, coborând dintre munţi enigmatici şi albăstrui, desenaţi pe zare.
Maladia „salbelor de hidrocentrale” – pandemie a secolului trecut – nu a cruţat nici Valea Frumoasei, cea care devenise graţie pomeniţilor scriitori brand literar şi – aveam să înţeleg abia apoi – deopotrivă ecologic. Nici casele acestora nu au scăpat de prefacerile vremurilor şi, căutându-le în timpul şantierului hidroenergetic, am păşit doar printre bălăriile crescute între resturile fundaţiilor de piatră. Confiscate de „regim”, casele fuseseră demolate lemn cu lemn, despărţite şi mutate: prima pe Muntele Fetiţa, împreună cu bisericuţa, cealaltă în Luncile Prigoanei, un afluent de stânga al Sebeşului. De curând le-am căutat iar.
Aflată în noua sa locaţie, Casa de la Bradu Strâmb se zărea la început şi de pe lac. Între timp, molizii au crescut, ascunzând-o.
Vâslesc la umbra cetinilor, încercând să dibui locul. P
