"În lume nu-s mai multe Românii", suna un vers pionieresc înainte de '89. Acum sînt, dar nu în lume, ci chiar în România.
La Realitatea TV, Mircea Dinescu prezintă "Româniile paralele" în care jeep-urile se amestecă la tot pasul cu spălătorii de parbrize de la intersecţii, iar vilele noi se proiectează pe fundalul maidanelor fără vîrstă. Emisiunea "Vorba lu' Dinescu" nu trebuie judecată după criteriile obişnuite ale televiziunii - dacă am face-o, am ajunge mai degrabă la concluzia că e o non-emisiune sau o anti-emisiune. De fapt, este vorba mai degrabă de o călătorie subiectivă prin "meandrele concretului", în timpul căreia Mircea Dinescu e însoţit de nişte camere video şi de nişte microfoane obligate să "ţină pasul" cu el. Lucrul nu-i deloc uşor, căci orice ar face, Dinescu rămîne el însuşi, un personaj unic, mereu curios, mereu spectaculos şi imprevizibil, şi nici o şcoală de operatorie ori regie TV din lume nu predă cursul "cum poate fi filmat Mircea Dinescu". Dar peu importe: aceste filmări cu aer de ciné-vérité descoperă detalii vii dintr-o societate pe care avem pretenţia că o cunoaştem, dar pe care superficialitatea emisiunilor de ştiri şi slaba prezenţă a "culturii reportajului" la televiziuni ne-au ambalat-o adesea într-un mod fals. Mircea Dinescu repară ceva din această deformare a percepţiei, pătrunzînd în micile istorii ale cotidianului, participînd la gimnastica de înviorare a muncitorilor de la Daewoo ori la petrecerile din palatele "cu turnuleţe". Sigur, rezultatul nu are cum să fie un reportaj "ca la BBC", căci Dinescu e subiectiv, "cotropeşte" ecranul, vorbeşte mai mult decît interlocutorii săi etc. Dar chiar şi aşa, fără să-i pese de regulile bunului reporter, Mircea Dinescu face de ocară o sumedenie de reporteri şi "ştirişti" cu acte în regulă, pentru că ştie să privească ceea ce ei, tot umblînd după senzaţional ieftin, au trecut cu ved
