Comuna Cacica, din Bucovina, nu e chiar una dintre cele incluse în clasicul circuit turistic mînăstiresc. Dacă-i întrebi pe localnici, îţi vor spune că nu e zonă turistică. Şi totuşi, pe lîngă peisajele de-a dreptul idilice (alternanţa deal-vale la propriu, cu păşuni şi căpiţe de fîn răsărind din loc în loc...), uriaşa comună (are o suprafaţă de 6755 ha, 4605 locuitori şi cinci sate în componenţă " Cacica, Pîrteştii de Sus, Soloneţul Nou, Maidan, Runc) are şi alte puncte de interes: salina cu acelaşi nume, datînd din 1791, de pe vremea Imperiului Habsburgic, care se poate vizita; biserica romano-catolică, nu foarte veche (din 1904), recunoscută public de către Papa Ioan Paul al II-lea, în 2000, care i-a conferit titlul de "Basilica Minor", printre alte biserici ortodoxe şi greco-catolice; şi, nu în ultimul rînd, o componenţă multi-etnică mai puţin obişnuită, datorată, în general, polonezilor şi ucrainenilor aduşi de austro-ungari să lucreze în mină.

Plimbîndu-te prin Cacica, pur şi simplu constaţi că mai toate casele sînt "făloase": nu doar mari, ci şi îngrijite, ba, mai mult de atît, multe dintre ele frumoase. Din lemn, cu prispă în faţă, dar şi cu ornamente romboidale sau spiralate, cu grădini pline de trandafiri, ele nu intră în categoria horror a caselor fără cap şi coadă din multe alte zone. Nu am văzut nici case roz bombon, nici albastre, nici verde tare (am identificat una verde, dar e din lemn şi are o altă nuanţă decît verdele agresiv despre care vorbeam), şi nici cu turnuleţe sau cu balcoane susţinute de colonade învîrtejite. E adevărat, şi aici poţi identifica, după cîteva plimbări, mai multe tipuri şi variante coloristice: unele bej-roze-uri şi maro, altele albe pur şi simplu, cîteva gri cu ornamente de aceeaşi culoare... Cele bejulii sînt căptuşite cu un soi de solzi, tot din lemn, de protecţie şi de... frumuseţe, spun oamenii. Cele albe-albe