Şcolit, civilizat, educat, bine‑crescut şi bine intenţionat, fiul lui Mircea Lucescu are profilul unui compatriot demn de încredere. Nu ţi-e teamă că te înşală ori că te abandonează în mijlocul furtunii. Te-ai aventura cu el într-o expediţie în jurul lumii.
Răzvan Lucescu are şi o meserie: antrenor. Locul său de muncă este echipa naţională de fotbal. În 2009, când a fost numit selecţioner la
40 de ani, părea omul potrivit la locul potrivit. Reuşise o performanţă remarcabilă cu Rapid (sfert de finală în Cupa UEFA) şi impresionase prin forţa şi corectitudinea arătate într-un meci Dinamo - FC Braşov 0-2 (ca tehnician al oaspeţilor), când a trimis titlul de campioană la Urziceni.
Cei doi ani la cârma naţionalei au măcinat însă, meci de meci, capitalul de încredere cu care a pornit la drum Lucescu jr. Prestaţia de la Zenica, 1-2 cu Bosnia, a spulberat şi ultima fărâmă de optimism. Tânărul antrenor a ajuns într-o fundătură. Redresarea situaţiei este iluzorie, pentru că generaţia actuală de fotbalişti nu e capabilă de miracole. După 1-1 cu Albania, 0-0 în Belarus, 0-2 în Franţa şi 1-2 în Bosnia, când cele patru echipe din faţa noastră au luat deja avans de 5 până la 10 puncte, nu poţi pretinde că vei repurta victorii în serie în faţa aceloraşi adversari. O asemenea promisiune ar fi o treabă cu adevărat neserioasă, dată fiind calitatea scăzută a jocului practicat de actuala echipă naţională.
În concluzie, Răzvan Lucescu trebuie să renunţe. Poate că e o pălărie prea mare pentru el. Poate că n-a avut la dispoziţie suficienţi jucători de calitate. Poate că a fost ghinionist. Cert este că a dezamăgit profund. A făcut greşeli impardonabile, de la titularizarea unui vechi şomer (Florescu) la ţinerea pe tuşă a celui mai în formă jucător din campionatul intern (Zicu) sau la tactica fricoasă adoptată la Zenica.
Răzvan Lucescu nu este un antren