Desi practicienilor scenei li se pare greu de crezut, oamenii obisnuiti (cei care platesc bilet ca sa intre la teatru) au, atunci cand se hotarasc sa vada un spectacol, cu totul alte motivatii decat "specialistii". De exemplu, omul obisnuit aleg
Si daca, in cazul scenografului, chestiunea este relativ usor de limpezit (fiind evident ca infatisarea piesei si a actorilor depinde de "ochiul" cuiva anume), rolul exact al regizorului intr-un spectacol ramane, pentru cei mai multi, perfect enigmatic. Am incercat odata sa explic cuiva cam ce face un regizor: partea strict tehnica (ilustrata de traducerea literala a termenului frantuzesc metteur en scene - punator in scena) i s-a parut interlocutorului clara si... explicabila, dar cand am ajuns la delicateturi, la abilitatea (si posibilitatea) regizorului de a transforma, de pilda, comedia in tragedie si invers, conversatia a intrat in zona absurdului; persoana nu pricepea, pur si simplu, de ce ar dori cineva sa procedeze astfel, necum cui i-ar fi asta de folos. "Pai de ce sa faca o tragedie daca scriitorul a scris o comedie? Da' daca eu stiu piesa dinainte si-mi dau seama ca nu-i asa cum mi-o arata el, pot sa-mi cer banii inapoi la casa? Ori sa-l reclam la OPC?" Desigur, nu am incurajat o asemenea atitudine radicala. Dar nici nu m-am putut impiedica sa ma gandesc ca, uneori, ar fi o solutie...
Acest gand urat m-a vizitat de cateva ori in timpul spectacolului cu Boala familiei M de Fausto Paravidino, montat de Radu Afrim la Teatrul National din Timisoara. E drept, aici m-am aflat intr-o situatie speciala, intrucat piesa tanarului autor italian (scrisa in 2000, cand Paravidino avea 24 de ani) a trecut din limba ei in limba noastra prin mine; ca traducator, stiam textul pe dinafara si, fara indoiala, imi facusem deja propriul spectacol in timp ce lucram. In aceste conditii, am apreciat din toata ini
