Vine Moş Crăciun. O ştim cu toţii pentru că îl urmărim cu sateliţii NORAD.

Aşa am făcut de anul trecut, când am trimis copiii la culcare cu vestea că Moşul a părăsit Samoa de Vest şi va ajunge la noi a doua zi de dimineaţă.

În timp ce scotoceam deunăzi în pod după versiunea digitalizată a operelor lui Dickens, mă gândeam cât de remarcabil de abili am devenit în compactarea esenţei lucrurilor. Chiar şi a Crăciunului.

Sezonul acesta oferă de obicei prilejul de a încheia socotelile cu trecutul şi de a privi către viitor. Sărbătoarea Naşterii Domnului este construită în jurul ideii de aşteptare, de sosire. În felul acesta, vine în contradicţie cu tot ce înseamnă cultură digitală şi arhitectură asincronă a Internetului. Copiii noştri îşi scriu azi dorinţele pe calculator, descarcă urări, încarcă imagini, îşi transmit cererile instantaneu, la celălalt capăt al lumii. Stau pe chat cu elfii, îl vizitează pe Rudolf în grajdul său, pentru că şi ei, şi renul Moşului sunt dotaţi cu webcam.

Cei care studiază aspectele spaţiotemporale ale tehnologiei înţeleg că, aidoma ceasurilor mecanice ale mileniului trecut, computerele noastre afectează şi schimbă noţiunea timpului, percepţiile noastre asupra scurgerii timpului şi a modului în care este organizat şi consumat. Şi poate că în niciun alt moment al anului ca de Crăciun acest aspect nu iese mai puternic în evidenţă.

Pentru copiii noştri acea perioadă de pregătire şi aşteptare a dispărut. Dar de ce-am mai aştepta?

Aceasta este întrebarea ce-şi află răspunsul pe rafturile magazinelor, unde noutăţile de sezon apar din luna octombrie, iar colindele lui Bing Crosby încep să fie difuzate înainte de Thanksgiving.

Crăciunul înseamnă o anumită disciplină şi aşteptare la care nu mai suntem dispuşi, în parte şi din cauza „mijloacelor" ce le fac inutile. Anul acesta, urmărindu-mi copiii scriindu-i lui M