„Ce a fost asta ? Dragoste ?... Cu siguranţă că nu.” (Sándor Márai. Turneu la Bolzano)
La polul opus, cei ce nu caută dragostea, ci seducţia mizează pe juisare, exotism, alteritate, atracţie vertiginoasă, aducătoare de moarte. În vizorul lor nu se află nicidecum, cum spune Platon, „acela care este cu adevărat al nostru”, ci dimpotrivă, acela care nu ne-a aparţinut şi nu ne va aparţine niciodată, dar a cărui căutare febrilă, disperată, nesfârşită, ajunge pentru a justifica o viaţă de om. Odată porniţi la drum, aceşti aventurieri nu fac decât să se îndepărteze la nesfârşit de punctul iniţial. Călătoria devine fugă, iar fuga – exil, rătăcire, desprindere de sine. Plasate deopotrivă sub zodia fatalităţii, exilul şi seducţia reprezintă, în fond, două faţete ale aceluiaşi raport identitate/alteritate: plecarea de „acasă” întru descoperirea Celuilalt presupune detaşarea, rareori senină ori dezinvoltă, de ceea ce Jean Baudrillard numeşte „infernul Aceluiaşi”.
Cuplului clasic format de Ulise şi Penelopa i se opun legăturile periculoase dintre Tristan şi Isolda. Potrivit lui Denis de Rougemont, apariţia pasiunii în iubire – începând cu secolul al XII-lea – transformă radical atitudinea faţă de adulter. Astfel, regele David săvârşeşte o crimă şi este dispreţuit când o răpeşte pe Bathseeba, soţia generalului Urie. Tristan însă, răpind-o pe Isolda, trăieşte un roman şi este admirat. „Ceea ce era o «greşeală» şi nu putea să dea ocazie decât unor comentarii despre primejdia păcatului şi despre remuşcare devine deodată o virtute mistică (în simbol), apoi se degradează (în literatură) până ajunge să fie o aventură tulburătoare şi atrăgătoare.”
Omul modern, care aşteaptă de la iubirea fatală o anume revelaţie în legătură cu el însuşi sau cu viaţa în general, vede pasiunea ca pe „o aventură mai frumoasă decât morala”. Iluzia libertăţii şi a plenitudinii îl face