De câte ori mă gândesc la influenţa italiană asupra limbii noastre, îmi apare în minte figura lui Ion Heliade-Rădulescu, omul de la care noi românii am învăţat atât calea cea bună a limbii literare unificate, dar şi prăpastia elucubraţiilor.
Body
În 1840, Heliade publica Paralelism între limba română şi italiană, ceea ce, în sine, ar fi fost un studiu demn de toată lauda, dacă Heliade nu ar fi fost, la vremea aceea, şi un purist înverşunat care ajunsese să ceară alungarea grabnică din limbă a tuturor cuvintelor neromanice şi înlocuirea acestora, mai ales, cu italienisme. El însuşi şi-a împins ideile până dincolo de orice prag de acceptare. Să lăsăm cititorul să se încredinţeze, citind o strofă din poezia Sfânta Cetate (1856):
S-adumbră ridente-eterna grădină D-arbori fructidori, d-arte, de ştiinţe, Lin şi armonie aure suspină
Influenţa italienei a apărut mult mai devreme şi, deşi s-ar putea coborî binişor pragul, este imprudent să vorbim de intrări directe înainte de secolul al XVIII-lea. La noi, atestările sigure sunt legate de cronicile muntene. Atât stolnicul Cantacuzino, cât şi Radu Popescu, cu deosebire, deschid porţile pătrunderii primelor neologisme romanice.
Aş cita, printre primele, „monetă” , variantă paralelă formei intrate prin neogreacă („monedă”) şi azi considerată forma principală. „Monetă” se mai aude la unii pasionaţi de numismatică, pentru că spunem „monetar, monetărie, monetiza, demonetiza”. Scriban face şi o incursiune istorică, indicând termenul latin de bază şi comentând: „Monéta, un supranume al Junoneĭ, d. monére, a înştiinţa [la Roma, pe Capitoliŭ, se făcuse un templu Junoneĭ Moneta, din cauza semnelor pe care le dădea poporuluĭ. Fiind-că acest templu, ca şi altele, a fost întrebuinţat ca loc de bătut banĭ, numele zeiţeĭ a ajuns să însemne „ban”]”
Un alt exemplu este cuvântul „parolă” şi care apare