ROMÂNIA CA TELENOVELĂ
În magazinul cu de toate mă abordează o doamnă trecută de prima tinereţe, ca să nu zic bătrînă. Simte nevoia să-şi exprime fericirea de a mă vedea în fiecare seară la televizor. Pentru aceasta cheltuieşte inutil aproape întreaga rezervă de gesturi amicale. Îmi spun că trebuie să-i răspund şi eu la fel.
ROMÂNIA CA TELENOVELĂ
În magazinul cu de toate mă abordează o doamnă trecută de prima tinereţe, ca să nu zic bătrînă. Simte nevoia să-şi exprime fericirea de a mă vedea în fiecare seară la televizor. Pentru aceasta cheltuieşte inutil aproape întreaga rezervă de gesturi amicale. Îmi spun că trebuie să-i răspund şi eu la fel. Politeţea obligă! Sau, mai precis, imaginea de lider de opinie popular. Încerc să mîngîi căţeluşul cu zulufi din braţele proaspetei cunoştinţe. Mă încurajaseră şi semnele vădite de amiciţie date de respectivul. Micuţul prinde să mîrîie. După care mîrîitul devine lătrat. Un lătrat isteric, tipic căţeluşilor care se cred dulăi. Doamna intervine prompt:
– Ce-i băiatule, l-ai confundat pe domnul cu cineva care te-a bătut?
Mirările lui Mitică
Mitică, pisoiul mereu mirat, a rămas închis în bibliotecă. Cînd stăpînul s-a mai uitat o dată prin cameră, înainte de a stinge lumina şi a trage uşa după el, Mitică se afla sub masă. Urmărea ce face stăpînul cu ochii săi mari, întrebători fără motiv. Pe la trei, lui Mitică i s-a făcut urît. În jur, întuneric beznă. Vîntul de afară întinsese o labă şi împingea fereastra întredeschisă. Voia să sară înăuntru, probabil. Nu mai rămăseseră în încăpere decît el, Mitică, şi ceasurile care ticăiau. Nu erau oameni, asta o ştia bine Mitică. Şi deodată, cum şedea aşa, fără să se gîndească la nimic, moţăind cum îi e obiceiul, pe Mitică l-a apucat frica. De întuneric, de singurătate… De vînt. S-a năpustit cu fruntea în uşă. Lemnul a sunat tare. Tare a su
