Criticii literari Nicolae Manolescu, Paul Cernat, Alexandru Matei şi Eugen Simion vorbesc, pentru „Adevărul“, despre cei 45 de ani de poezie ai lui Adrian Păunescu. Opera lui Adrian Păunescu polarizează criticii literari, care-i atribuie „bardului“ roluri diferite în literatură.

„Copil teribil al poeziei româneşti", „poet de curte", „ultimul mare poet comunitar/social român", „sicofant al poeziei", „poet naţional" sau „autor al vorbei goale" sunt doar puţine dintre opiniile răspândite în rândul unei generaţii cu sau fără blugi, care a aşezat în biblioteci poezia lui Adrian Păunescu înainte şi după 1989. Un lucru e însă sigur, „bardul de la Bârca" a fost, începând cu ultrasentimentalul an 1965, prezent în memoria tuturor românilor care au iubit fie poezia, fie cântările Cenaclului Flacăra, fie au rămas în faţa televizorului sau au cumpărat gazetele în care acesta semna rubrici.

Adrian Păunescu a plecat dintre noi la 5 noiembrie 2010 şi a lăsat posterităţii peste 50 de volume care-i poartă semnătura, a scris poezie, proză şi cuvinte care au cântărit greu în zeci de reviste şi ziare. A fost prezent la sute de emisiuni de televiziune, a vorbit şi a scris despre şi pentru români. Dincolo de aceste statistici, cel puţin o întrebare rămâne încă fără răspuns: Când l-a pierdut literatura pe Adrian Păunescu? L-a pierdut?

Vocile care descriu astăzi opera poetului se împart brutal în două mari categorii: în timp ce o parte dintre critici susţine că politica a influenţat poezia lui Adrian Păunescu până într-acolo încât a ucis-o, la fel de multe persoane nu găsesc motive pentru care locul pe care i-l atribuie în literatură ar putea fi contestat. Cum poate fi trasată însă graniţa dintre forţa de seducţie a versurilor, charisma celui care a ridicat în picioare, la propriu, stadioane de oameni şi „murdăria cuvintelor" din odele şi imnurile adresate „marelui cârm