După părerea ministrului Varujan Vosganian, exprimată zilele trecute la Chişinău, investitorii români se pot implica cu succes în programele de privatizare lansate în Republica Moldova. Deşi sunt convins că şi ministrul ştie cum stau de fapt lucrurile, mai spun şi eu că nicio companie românească nu va reuşi să intre pe piaţa basarabeană prin intermediul privatizărilor.
Privită de pe malul european al Prutului, Moldova este o oportunitate enormă pentru oamenii de afaceri români. Cifrele sunt bune, Moldova va avea o creştere economică de cel puţin 5%, sistemul bancar se consolidează, iar după summitul de la Vilnius ţara se va înscrie ireversibil pe drumul spre aderarea europeană, însemnând şi legislaţie de business adecvată. Trei milioane de consumatori nu sunt o piaţă senzaţională, însă sunt ușor de atins şi de convins pentru că vorbesc sau înţeleg româneşte. Realitatea de pe celălalt mal este însă cu totul alta.
Investitorii români în Basarabia pot fi număraţi pe degete. Au încercat mulţi, inclusiv nume grele ale businessului autohton, şi au rămas puţini. La Chişinău afacerile se fac exclusiv în limba rusă. Pornind de la facturi (care arată ca nişte certificate de trezorerie SUA, securizate şi pline de date absolut aberante) şi terminând cu întregul mediu de business, feudal, fundamentat pe neîncredere (totul, inclusiv serviciile, se plăteşte în avans, cash dacă se poate) şi marcat de o concurenţă feroce, la propriu. Nici măcar nu e nevoie să mai pomenesc de imixtiunea politicii în afaceri, de agresivitatea instituţiilor statului, de celebrii raideri, de ultra-extinsul sistem de încumetrire, legătura de rudenie fiind singura garanţie universal acceptată. Ori de faptul că 95% din acţionarii tuturor companiilor private moldoveneşti sunt off-shore-uri. Singurii investitori care au făcut până acum faţă în această junglă de afaceri au fost ruşi