Nu poti sa nu surazi sau, daca esti o fire mai deschisa, sa nu razi din toata inima vazand discrepanta comica dintre teoriile "crizistilor" literaturii si realitatea artistica propriu-zisa, care se ambitioneaza in a le infirma.
Pretinsa criza a poeziei de azi, sustinuta in pofida oricarei evidente de catre un critic specializat pe proza, pare un mediu extrem de fertil pentru autori din toate generatiile de creatie, de la Constanta Buzea, Emil Brumaru ori Angela Marinescu si pana la Dan Sociu, Stefan Manasia, Claudiu Komartin plus nume inca mai fragede din ultimul lot liric.
In acest decupaj generationist, "optzecistii" isi au locul si rolul lor, reconfirmate prin antologii si reeditari, dar si prin volume ori plachete inedite. Ultima patrie* a Marianei Codrut intra in aceasta... ultima categorie, chiar daca autoarea se indeparteaza, prin formula si particularitatile versurilor sale, de nucleul dur, ironic, intertextual si hiperintelectualizat al generatiei sale.
Evoluand pe o linie fin-zigzagata, intre sensibilitatea vulnerabila, cu substrat moral (precum in Mutilarea artistului la tinerete de Mariana Marin) si o cerebralitate intensificand secundele albe ale timpului (ca in Linia de plutire a Elenei Stefoi), Mariana Codrut ia din postmodernism ceea ce simte ca-i trebuie. Si anume, referinta culturala directa ori discreta, adancita in straturile poemului; mixarea registrelor (eroic si ironic, inalt si burlesc); si, lucrul cel mai important, plasarea autorului ca personaj emitator si suferind in propriul text.
Scena din Ultima patrie este cea a blocului proletar si postrevolutionar, un ghetou galben cu locatari atat de diferiti, dar egal de ciudati si nesimtiti: de la grasanul al carui sforait se aude la mai multe etaje la "somerul de la unu", cu nevasta plecata in Spania si o fiica pubera preluandu-i atributiile conjugale. In peisajul ac
