Dacă ar fi trăit într-o altă epocă, Arnot-Guilhem de Marsan ar fi fost gratulat cu titlul de... "bon viveur". Îi plăcea să trăiască frumos, nu se dădea în lături de la un vin bun, de la o mâncare gustoasă şi de la o femeie cu "vino-ncoa". Iar femeile trăgeau la el "precum muştele la miere", mai ales că, blond şi chipeş cum era (chiar dacă nu întotdeauna cu bani în punga de piele brodată cu mărgele), mai avea un atu: glasul cu care povestea întâmplări vitejeşti, cu cavaleri neprihăniţi şi domniţe salvate din ghearele vreunui fur.
Cel pe care l-am creionat în aceste cuvinte era un trubadur din veacul al XII-lea. Se trăgea dintr-o ramură secundară a viconţilor de Marsan şi această ascendenţă îl făcea să se simtă mândru. Nu era un trubadur rătăcitor ca oricare. Ba, chiar el este autorul unui ghid de comportament cavaleresc, scris în occitană, intitulat "L'Ensehamen ou code du parfait chevalier du troubadour gascon Arnaut-Guilhem de Marsan".
Am citat aici pornirile gurmande ale acestui trubadur de acum opt veacuri şi ceva. Şi nu întâmplător. În gastronomia franceză există un preparat care îi poartă numele - Puiul Marsan - a cărui reţetă s-a schimbat, de altfel, de câteva ori în timp, adăugându-i-se noi şi interesante ingrediente. Se spune, de exemplu, că în loc de Vermouth sau Cinzano, pe vremea lui Marsan se folosea la preparare vinul de Sauterne, dulce şi galben-uleios, puternic alcoolizat.
O legendă aminteşte chiar despre faptul că trubadurul a fost gata-gata, cu acest fel de mâncare, să sucească minţile principesei Alienor Plantagenet, fiica regelui Henric al II-lea, pe care a însoţit-o de la Bordeaux în Spania, unde urma să se mărite cu regele Castiliei. Cu greu a reuşit trubadurul să păstreze propriul cod al onoarei, la care scria pe atunci.
LA CENTENARUL LUI BRILLAT-SAVARIN
În fine, legendele sunt multe. Se prea p
