Ceva din mirajul artei "totale", vapeurs ni vers ni prose, i se potriveşte, de bună seamă, criticii de poezie. Gîndită, atunci cînd ia în cătare autorii "la zi", ca o ramă clasică punînd discret în valoare un tablou de avangardă, trece uşor de la igliţa de brodat (înţepat...) pe marginea versurilor, la judecăţi transparente şi "reci", de "top". Echilibrul între o anume cochetărie de cititor de poezii, pe cît de rutinat, pe-atît de inocent şi responsabilitatea criticului "de verdict" îi reuşeşte, ca (aproape) nimănui altcuiva, lui Al. Cistelecan.
După un prim "tur de forţă" (a argumentelor), Top ten, a apărut, recent, la editura Aula, o "continuare" (deşi "etichetele" critice îşi păstrează "independenţa"), numită, cum nu se poate mai firesc, Al doilea top. E vorba, practic, de o "reasumare", în forma închegată a unui volum, a părerilor exprimate, în ultimii cinci ani, în recenziile din Cuvîntul. Şi de jumătatea cealaltă a unei "luări de poziţie" faţă de un deceniu literar în care moartea Euterpei a fost dată ca sigură de mai multe ori. Al. Cistelecan îşi "justifică" insistenţa în a infirma asemenea sumbre "profeţii" trecîndu-le, într-un fel, cuvîntul poeţilor. "Trucul", dacă poate fi vorba de aşa ceva, a mai fost folosit într-o antologie "de generaţie", Competiţia continuă, coordonată de Gheorghe Crăciun. Doar că acolo înşişi poeţii, criticautori, îşi pledau, cu "armele" retorice ale (mai mult sau mai puţin) teoriei, dreptul la literatură. Al. Cistelecan, din contră, scoate de la ei, fără să-i mai consulte, dar ca şi cum l-ar fi întrebat pe fiecare în parte, argumente potrivite pentru aşezarea lor într-o "listă" best of.
Asemenea "ierarhii" nu le sînt, de multe ori, comode spiritelor "democratice", pentru care judecăţile "boante", lipsite de riscul (asumat) al despărţirii apelor, par mai liniştitor-corecte. Şi totuşi, un top trebuie, din