Nu ştiu când am început să nu mai ştiu. Să nu-l mai simt. Mă roade de luni de zile lipsa lui. Mă macină, mă bântuie. Nu ştiu încotro a luat-o, să-l pot prinde şi să-l aduc înapoi. Poate că-l adulmec de departe, dar, când să-l prind, dispare, că mă întreb: mai are rost? Pare că rostul meu nu mai are nici un rost.
Ce rost are să mă apuc şi eu să-i căinez pe oamenii ăia care s-au culcat într-o casă şi s-au trezit într-un iglu, în soba cărora a îngheţat jarul, care dârdâie sub şube să se încălzească? Ce rost are când vecinii lor mai scuturaţi (de zăpădă) nu-i ajută, că au şi ei probleme: se termină votca la crâşmă şi până s-or deszăpezi drumurile nu mai vine alta. Şi dacă tot au venit jandarmii şi suporterii? Să nu aibă ce face şi să se ia la bătaie? Ce rost are să zic că ala-i leneş, că prea se vaită, că, uite, în ’54 a fost mai rău, dar nu a fost atâta isterie şi-atâta jale, că n-am de unde şti. Martorii sunt bătrâni. Atunci erau copilandri. Bătrânii de-atunci, cei neputincioşi şi singuri, s-au dus. Cum să-i întrebi?
Ce rost are să spun că sinistraţi sunt şi aici, în mocirla îngheţată. Sinistraţi de soartă. Că la 45 de ani nu mai găseşti un salariu alb pentru zile negre şi nici pentru subvenţia de căldură, că n-ai plătit impozitul de casă, n-ai avut cu ce, abia de două luni ţi-ai găsit un salariu aşa mic şi colorat cum e.
Ce rost are că mangalioţii strigă sinistraţi în gerul din apartamente de la începutul iernii dacă nu aude nimeni? Ei aşteaptă… „Ne-am uitat la tv cu speranţă şi... am rămas cu speranţa! Poate că problema noastră păleşte în faţa celorlalte judeţe aflate la ananghie! Nu mă mai uit la termometrul din cameră, ştiu deja ce temperatură am în casă după gheaţa care se formează la baza ferestrelor! Nu pot să-mi dau seama ce scenarii politice se croiesc pe spinarea noastră, la ce le foloseşte? Trebuie să ne