Într-o anchetă a Observatorului Cultural care a făcut destule valuri la vremea ei şi a stârnit interes, singurul roman al lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, a ocupat primul loc. Nu puţini au fost cei care au ridicat din umeri a mirare şi au pus clasarea Crailor... în fruntea topului pe seama hazardului. Cum totuşi, în cazul acesta, mai multe subiectivităţi fac o obiectivitate, opera lui Mateiu Caragiale îşi merită locul de frunte.

Această premisă, la care putem adăuga gustul postmodern al descoperirii şi revalorificării într-un nou context al micilor excentricităţi artistice, al textelor greu încadrabile în marele flux al epocilor şi curentelor literare, fac din orice încercare de critică mateină o provocare. Angelo Mitchievici, ajuns să fie cunoscut publicului larg alături de ceilalţi exploratori ai comunismului românesc, Ion Manolescu, Ioan Stanomir şi Paul Cernat, universitar la Constanţa, vine cu o carte solidă, austeră şi profesionistă în care analizează cartea lui Mateiu Caragiale prin lentila decadentismului.

Cultura şi bibliografia solidă a autorului sunt de necontestat, după cum este extrem de limpede că Angelo Mitchievici cunoaşte (şi iubeşte) contextul istoric al scrierii Crailor... Pasiunea pentru interbelic şi cunoaşterea vie a mecanismelor sale transpar în carte şi fac textul mai prietenos.

Tehnica de analiză a lui Angelo Mitchievici este înşelătoare. Mai toate capitolele şi subcapitolele încep cu discursuri teoretice, antropologice, mitologice sau de alt soi, creează racorduri, conturează o reţea de referinţe, în care o bucată de text matein pică apoi ca o mănuşă. De ce înşelătoare? Pentru că Mitchievici are plăcerea, aproape obsesivă, de a expune anumite idei fără a recunoaşte că ele s-au născut din lectura Crailor..., făcând astfel din textul lui Mateiu Caragiale un argument şi nimic mai mult. Impresia de ansamblu e că ave