Cred ca eu si domnul presedinte Basescu

nu am inteles nimic din francofonia asta. Motivul e simplu: nu stiam franceza si am incercat si eu, si dumnealui sa adaptam francofonia dupa tiparele noastre. Am dat-o pe glume, am alergat dupa ciudati ce ne pareau accesibili, am fredonat refrene ce ne pareau cunoscute.

Basescu facea glume cu ziaristii pe tema Congo, se adresa presedintilor cu „Bon soar mister president“, ii rupea reverul lui Tariceanu sa-i traduca si lui ceva, tragea de Sirac la propriu cind acela simula familiaritatea, fugea de la primirea oaspetilor, nu stia pe unde sa-i bage mai repede pe oaspeti la dineu ca sa scape de ei.

Eu urmaream cu aparatul foto burkinezi dormind, de cite ori era pomenit numele, sau aparea Diouf, secretarul general al Francofoniei, chicoteam ca mereu pe Bim Bam Buf mi-l inchipuiam astfel, un fel de Pasari-Lati-Lungila. Si cu toate aceste smecherii de romåni, francofonia a trecut si peste mine, si pe linga presedinte ca un eveniment care trebuia sa treaca cit de repede posibil.

Un eveniment in care am inghetat in poza dimboviteanului depasit de situatie, dar cu demnitatea neatinsa, ca, deh, Doamne, nu am facut gafe mari, ca eram intre prieteni si ni se permitea. Un soi de gheata pe spinare am avut amindoi si avalansa de negri si francezi ne-a dat masura smecheriilor. Nasol e sa tot ciupesti limita smecheriilor. O dai in rinjet.

Dar fiindca sint romån, cum spusai, trebuie sa-mi dau si eu cu parerea despre francofonie, desi nu le stiu limba.

O senzatie ciudata am avut cu negrii

Era de ris cu ei. Slabi si desirati. Cu tot soiul de camere de luat vederi de prin anii saptezeci, cu tot soiul de imbracaminti si pierderi prin Palat. Dar stiau franceza. Franceza ii cobora din copaci.

Umblam cu o intrebare prin tot somatul asta: „Va e foame?“, dar uite-ai dracului