Ideea războiului sfânt nu este una exclusiv musulmană, cum ne place să credem uneori. În istorie au existat sute de ani o ideologie a războiui sfânt creştin.
Lupta sub stindardul crucii o întânim adesea în istoriografia românească atunci când vorbim de faptele de arme ale voievozilor români în conflictul lor aproape legendar cu turcii. De cele mai multe ori aceştia din urmă chiar făceau parte din alianţe internaţionale îndreptate împotriva Imperiului Otoman, principalul inamic al puterilor creştine în Europa, precum şi al Ţărilor Române.
Totuşi apogeul acestor lupte sub stindarul crucii au loc în timpul Cruciadelor – care sunt adevărate războaie religioase cu aspect de colonizare a unor regiuni din orientul apropiat. Cruciadele târzii la care iau parte si unii intre voievozii români sunt mult mai puţin ample în desfăşurări de forţe şi de operaţiuni militare, adesea având doar caracter defensiv şi de a opri expansiunea otomană spre Europa.
Lumea în momentul declanşării cruciadelor
După căderea Imperului Roman de Apus sub valurile de migratori şi apariţia statelor medievale, construite prin aşezarea acestora din urmă, Occidentul s-a aflat o perioadă criză instituţională. Pe de o parte lupta pentru puterea absolută dusă între noii regi şi Biserică, pe de alta luptele interne duse între fostele căpetenii ale migratorilor de odinioară, ajunse după câteva generaţii principi şi cavaleri, şi a căror putere sporise, dar şi neînţelegerile între noii regi şi aceşti principi, făcea din Occident un butoi de pulbere. Acestora se adăugau şi factori precum un spor demografic mare, secete, molime, inundaţii, cunoştinţe puţine despre exploatarea agricolă, foamete etc.
La polul opus era Imperiul Bizantin, bogat şi mult mai stabil din punct de vedere financiar, cu monumente măreţe şi cu un trecut ce pentru contemporanii acelor veacuri era impresionant: în s
