Ca sculptura este poate cea mai grea meserie dintre cele destinate vazului este aproape un truism. Poate ca dificultatea rezida si in a crea un obiect si a-l insera convingator in realitate, sculptura având acest mirabil contact cu realul, atu si tara in acelasi timp. In randurile de fata dorim doar sa punem in lumina impliniri si poate si unele neimpliniri ale tinerilor absolventi si masteranzi ai UNARTE, promotia 2009.
Intre masteranzi ne-a frapat in primul rând Valentin Duicu, care debuta spectaculos in 2007 cu un rondbos monumental si dinamic ce trimitea, in aspiratie, la Gigantii lui Paciurea, intitulat „Spaima Zmeilor". Il intâlnim acum cu o suita de sculpturi mici, figurine, personaje in bronz montate pe lemn care sunt bine realizate tehnic si cu certa virtuozitate. Ele arata reflexie, un drum spre o viziune mai structurata, mai rafinata, dar parca resimtim absenta elanului remarcabil din „Spaima Zmeilor".
De asemeni, Elena Nuca, pe care o notasem tot in 2007, când optase pentru o tehnica constând intr-o fuziune interesanta de ready-made si plastica proprie, creeaza acum un fel de instalatie, cu niste obiecte-cochilii cu orizontalitate acuzata, parca pe structura unor umbrele rupte, agrementate cromatic si plastic fie cu imaginea steagului american, fie cu un fel de mocheta verde sau cu stamba inflorata. Demersul are o intensa calitate ironica, expresiva la multe nivele, dar poate trebuia sustinut si de alt tip de lucrari.
Egal cu sine, Daniel Grigore Minea, absolvent 2007, master 2009, merge pe explorarea tehnicii lemnului curat, nemistificat nici de culoare, nici de lac, unde ritmica si accidentele fibrei sunt elemente plastice in compozitii quasi-abstracte si geometrice, cu o trama vizuala simpla: variatiuni de bare si o sfera.
Jocul deconcertant si relativ agresiv cu anatomia umana, asa cum il practicau suprarealistii, este si fort