Cu ochii pe eşecurile dramatice şi notorii ale statului român, se mai poate imagina o reconstrucţie? Ovidiu Nahoi a discutat cu Petre Roman.
Fragment din dezbaterea „Restartul statului", publicată în noua ediţie FP România (iulie/ august) - din 12 iulie la toate chioşcurile. Detalii ilustrate: Coperta, Sumarul şi Nota editorilor români (Locul României în Indexul statelor eşuate). Ovidiu Nahoi: Despre ce mai e statul, statul român? Despre ce bunuri publice mai vorbim astăzi?
Petre Roman: Atunci când vorbim despre ce a devenit statul nostru, pentru, cred, cei mai mulţi dintre români aprecierea basculează între un stat care i-a trădat, un stat care nu fucţionează şi, în capătul celălalt, un stat care e o iluzie. N-aş vrea să mai discut despre bunurile oferite de stat pe hârtie. Percepţia publică e unei eroziuni graduale şi constante a prezenţei statului printre oameni. Această eroziune are ca rezultat o superficialitate atotcuprinzătoare. Imaginea acţiunii ia locul acţiunii şi a rezultatelor pe care le aşteaptă oamenii. De ce spun asta? Nimic din ce e promis nu se mai realizează, nici deplin, nici în timpul care contează pentru oameni.
Noi am avut trei etape în istoria statului. A fost statul modern, care în România se naşte în 1848, oarecum cu nişte rădăcini în 1821. Statul modern devine o realitate. După al Doilea Război Mondial apare un stat postmodern. În raport cu oamenii, statul e un fel de simulacru, e o absenţă, e al unei ideologii, al unei clase politice care conduce după o ideologie absolutistă. E un simulacru a ceea ce ne gândim noi că e un stat al cetăţenilor. Actualmente suntem într-un stat transmodern, care e o virtualitate. Un stat nestat. Ce mai funcţionează? E o superficialitate generalizată. Ce mai funcţionează la nivelul promis? Mai nimic. Instituţii sunt, administraţie există. Dar e un fel de haos integrat intern. De ce virtualitate