Programul de guvernare al USL este, prin natura lucrurilor, unul pentru o perioadă de doar şase luni, astfel că e dificil să îl iei, critic, la bani mărunţi, mai ales într-un domeniu precum cel al transporturilor, esenţialmente un domeniu al investiţiilor şi al viziunilor pe termen lung. Şi se poate aduce oricînd, şi nu fără temei, argumentul timpului prea scurt. Ceea ce se poate remarca, totuşi, şi nu fără mare greutate, este, în acest caz, continuitatea unor viziuni care au dominat, după 1989, politicile în materie de transport public. Guvernul USL nu propune o schimbare de paradigmă, ci merge pe aceeaşi direcţie a încurajării transportului rutier în raport cu cel feroviar, în ciuda unor enunţuri declarative privind „asigurarea infrastructurii şi serviciilor capabile să fie suportul activităţii economice şi sociale, pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii“, ori chiar „regîndirea modului de alocare a subvenţiilor pentru susţinerea transportului feroviar de călători pentru a elimina competiţia neloială cu transportul rutier“. Dincolo de aceste exprimări, atît calitativ, cît şi cantitativ, USL-ul pune accentul, ca toate guvernele anterioare, pe dezvoltarea cu preponderenţă a infrastructurii rutiere. Costurile implicite şi explicite ale promovării transportului rutier în vădita defavoare a celui feroviar nu sînt abordate de politicienii liberali ori pesedişti. Una dintre marotele (adevărată ori nu, nu ştiu) nostalgicilor Italiei fasciste spunea că, pe vremea lui Mussolini, trenurile veneau la timp; mutatis mutandis, avem şansa ca, în România, să se spună că, pe vremea comunismului, trenurile măcar mergeau. Demantelarea instituţională şi fizică a sistemului feroviar românesc, petrecută din 1989 încoace, marchează trecerea de la regimul ceauşist la cel al „democraţiei originale“, cel din urmă devenit, în scurt timp şi aproape pe nesimţite, un regim neoliberal fără pr