Am fost chemat la patul ei de suferinţă într-o dimineaţă de toamnă, înainte de răsăritul soarelui. Un bărbat cu vocea şoptită, picurând lacrimi şi teamă, aproape că m-a implorat la telefon: „Părinte, vă cheamă fetiţa mea! Veniţi repede, vă rog, vrea să se spovedească!“. Am pornit prin noapte, spre spital. Şoferul de taxi mi-a respectat tăcerea şi, parcă simţind graba mea, s-a strecurat cu viteză pe străzile încă pustii. Priveam la ferestrele întunecate ale caselor. Oamenii dorm, mi-am zis, dar undeva, cineva nu doarme, ci se luptă cu moartea. M-a durut nepăsarea oraşului.

Oana era o fată frumoasă, inteligentă. Un suflet cald de moldoveancă. Avea 24 de ani. Studentă la farmacie. Un cancer a lovit-o năprasnic acum ceva vreme. Când am intrat în salonul de la terapie intensivă, m-a primit cu un zâmbet obosit. Chipul ei frumos purta deja semnele morţii, însă ochii îi erau vii, strălucitori, căutând cu disperare un răspuns la miile de întrebări ce-i tulburau sufletul. Căutând pe Dumnezeu.

Spovedania acestei fete a fost o călătorie într-o lume de lumini şi umbre, de fapte bune şi greşeli adolescentine, de speranţe şi dezamăgiri, de bucurie şi tristeţe, lumea unui copil care făcea primii paşi în maturitate. Oana avea scântei de lacrimi în ochi. Dorea să se vindece şi, în acelaşi timp, ar fi renunţat la orice în schimbul împăcării cu Hristos. Îşi plângea puţinele-i păcate ca şi când ar fi greşit cât toţi oamenii născuţi în lumea asta strâmbă şi urâtă. Am împărtăşit-o, am alungat din sufletul ei duhul deznădejdii şi ne-am despărţit pentru câteva ore.

Spre seară, după spovedania părinţilor ei, Oana m-a rechemat. În salonul de spital am fost primit într-o tăcere tristă. Acolo nu mai era o secţie de terapie intensivă, ci un altar de jertfă. Oana vorbea cu greutate, gâfâit, abia auzit. „Părinte, să staţi lângă mine! Părinte, citiţi-mi ceva, orice!“. Mi-am luat un sc