Proprietatea înseamnă relaţii de proprietate, ea nu există în sine, desprinsă din sfera relaţiilor sociale în care şi prin care există şi este definită - argumentează Chris Hahn într-o frumoasă carte de antropologie dedicată acestui subiect. Şi ca să facă limpede încă de la început acest postulat, aminteşte formularea plastică a unui alt antropolog, care ne atrage atenţia asupra faptului că un conflict de frontieră, de pildă, nu este un conflict cu o frontieră. Ei bine, realitatea e mai complexă, ca totdeauna, decît teoria! M-am convins încă o dată de acest adevăr trivial studiind pe pielea mea relaţiile de proprietate la români. Eram, cu nişte prieteni, în acelaşi orăşel carpatic, dar turistic din pilula anterioară. Seara ne-am aşezat la un foc în grădina noastră, cînd vecinul s-a aşezat şi el la un foc în grădina lui. Apoi a deschis radioul din maşina lui şi a pus la maxim muzica lui - nişte manele de toată frumuseţea - şi, pe banii lui, a început să bea, să cînte şi să danseze de mama focului lui. Înainte să putem interveni, băiatul prietenilor noştri - crescut în Franţa, săracul - s-a dus la vecin şi l-a rugat frumos să dea muzica puţin mai încet ca să ne putem auzi. A rămas perplex pentru cîteva clipe, apoi, realizînd că este în drepturile sale de proprietar, a izbucnit: În casa mea, pe banii mei, fac ce vreau! Şi ca să demonstreze adevărul acestui principiu, a dat muzica şi mai tare şi a început să o acompanieze frenetic din gură. Ne-am resemnat o bună bucată de vreme, după care ne-am organizat şi noi şi am pornit la contraatac. - Mor duşmanii cînd trece Fane... - se auzea de peste gard. - Trec rînduri-rînduri muncitori... - răspundeam noi, aşezaţi în formaţie de cor de partea cealaltă a gardului. - Hai, nevastă, ai tupeu... - mai răsuna din cealaltă proprietate. - Hai la lupta cea mare... - răspundeam noi, cu mînie proletară. Dar nici lupta de clasă nu