Ninge peste noi acest început de iunie cu petale de zâmbete. Nu avem dreptul să uităm că de doi ani suntem fără aer, de doi ani vocea lui ajunge la noi pe alte căi decât cele obişnuite. La 8 iunie 2007, Adrian Pintea îmbrăca mantia albă a Cavalerilor Templieri şi pleca să lupte pentru Iubire mai sus.

Nu ne-am obişnuit cu ideea că Adrian Pintea nu mai este printre noi, cum să reuşeşti să strecori viaţa acestei minţi strălucitoare şi cu talent uriaş, aplicat fiecărui rol în parte, într-o pagină de ziar? Poate vor exista câţiva ziarişti care vor vorbi despre marele lui talent, vor marca trecerea lui dincolo prin cine ştie ce evenimente impunătoare, vor apărea articole elogioase, însă numai cei care au respirat în ritmul lui îi simt lipsa acut. Atât de acut că-şi beau cafeaua de dimineaţă alături de el şi fumează o ţigară în compania lui, vorbindu-şi despre teatru, despre film, despre muzică, despre dreptate, despre iubire şi cavalerism. Inspira calm, seriozitate, privea fiecare element teatral cu inteligenţă, logic, fără oportunism. Felul lui de a fi, de a preda te obliga, fără să ţi se impună, să îţi schimbi atitudinea, să simţi, să priveşti, să stai departe de conflicte inutile, să te opreşti, să conştientizezi că este nevoie de iertare. Era actorul care trăia momentul la o intensitate ameţitoare, făcându-te să înţelegi că în răstimpul unei piese de teatru el conta cel mai puţin, iar tu, cel care îl ascultai şi-l priveai contai. A ars corăbiile fostelor iubiri, aidoma vikingilor pe care îi adora, pentru că i-a fost sortit să-şi găsească sufletul-pereche şi să fie împreună împotriva diferenţei de vârstă, a prejudecăţilor, a distanţei. Adrian Pintea s-a dezbărat de slăbiciunile acestei vieţi şi străbate universul pentru a se împlini.

"Îl iubesc pe Adrian dintotdeauna, poate dinainte să mă fi născut", acestea sunt cuvintele Laviniei. Iubirea d