Am mai scris şi spus în câteva rânduri că orice scriitor care se respectă rezistă indiferenţei contemporanilor din credinţa că, în posteritate, cineva îi va descoperi textele şi, surprins de valoarea lor, le va redescoperi cititorilor.
Cartea unui autor e, astfel, o sticlă aruncată în mare de un ins de pe o insulă pustie, în speranţa că va da cineva peste ea.
La împlinirea a 50 de ani de la revoluţia paşoptistă, mai precis în 1898, guvernul liberal decide să sărbătorească momentul. Cotidianul „Epoca" dă sarcină unuia dintre redactori, tânărul Alexandru Antemireanu, să conceapă, pentru tipărirea în foileton, un roman dedicat Revoluţiei de la 1848. Alexandru Antemireanu, care era şi scriitor, se apucă de lucru.
Drept pretext pentru roman, ia pe un tânăr discipol al lui Ion Heliade Rădulescu, pe numele lui Radu Creţescu. Un necaz mare al personajului cu şeful Agiei de la 1848, celebrul căpitan Costache Chiorul, spaima bonjuriştilor, îi dă autorului posibilitatea de a-şi intitula romanul „Din vremea lui căpitan Costache". Alexandru Antemireanu moare de tuberculoză la vârsta de 32 de ani, în 1910. Până la momentul morţii nu reuşeşte să-şi adune într-un volum producţiile risipite prin reviste, cu excepţia studiului „Junimea şi roadele ei". Deşi de o oarecare notorietate în timpul vieţii, Alexandru Antemireanu cade imediat în uitare. Sunt loviţi de această măciucă a destinului scriitori cu multe cărţi tipărite, d-apoi unul cu un singur volum apărut editorial!
Şaptesprezece ani mai târziu, o nepoată dinspre mamă a scriitorului socoteşte că ar putea scoate din uitare pe Alexandru Antemireanu. Strânge într-un volum şi-l tipăreşte la Editura Ziarului „Universul", în 1937, romanul risipit în foileton „Din vremea lui Căpitan Costache".
Credincioasă datoriei de a-şi readuce unchiul în prim-plan, Apriliana Medianu (acesta este numele nepoatei) scrie o p