Viorel Ilişoi a îndurat regimul militar al casei de copii din Truşeşti alături de alte sute de copii. Totuşi, datorită dragostei pentru carte, a reuşit să îl convingă pe director să-l lase să înfiinţeze un cenaclu de poezie.
"Directorul casei de copii, Teodor Onciu, umbla cu un şarpe de cauciuc şi bătea, dar era totuşi un tip luminat. El i-a zis tatei să nu mă ia acasă, că mă nenoroceşte. Mi-a dat o cameră doar a mea. Eu i-am zis într-o zi directorului că vreau să mă fac poet, iar el mi-a dat o sală şi mi-am făcut un cenaclu. Profesorul de română, Mihai Bălan, a adus de la el de-acasă colecţia de reviste România literară şi Luceafărul. Directorul a adus şi rafturi, pe care a pus cărţi. Veneau la cenaclu şi copiii din sat, apăruse brusc o poftă de poezie în teritoriul acela, iar asta aducea şi un pic de libertate. L-a adus la cenaclul nostru şi pe Constantin Ciopraga. Aveam şi o gazetă de perete a cenaclului, unde erau afişate poeziile bătute la maşină de secretară. Nimeni n-a devenit poet de-acolo, dar atunci a fost important pentru noi să avem în sfârşit un spaţiu al nostru, în care să putem vorbi liber, nu ne păzea nimeni şi nu ne deranja nimeni. Onciu poate ar fi făcut mai multe, dacă nu ar fi fost prizonier al sistemului. Eu îi ziceam lui tot ce mă nemulţumea, inclusiv faptul că umbla cu şarpele în buzunar. Era un om deschis, te asculta. N-avea cum să te premieze, dar te încuraja. Cu cenaclul ăsta se rupsese şi falia care ne separa pe copiii de la casa de copii de cei din sat.
Într-o grupă eram 24-28 de băieţi, din clase diferite, şi educatorul nu se putea ocupa de toţi. Aveam regim militar: toţi la masă, toţi la film şi tot aşa. Eu pe la 4 după-amiaza terminam de învăţat, altul poate nici la 6-7 nu era gata şi eu trebuia să stau şi să mă uit pe geam de la 4 la 7. Jumătate din anii ăia m-am uitat pe geam. Programul nu era
