Biserica a urmat şi va urma întotdeauna Dumnezeului-Iubire.Din iubire pentru om, îi atrage atenţia când greşeşte, arătându-i Adevărul, chiar dacă este incomod, pentru a-l ajuta să nu rateze destinul său: sfinţenia, comuniunea iubirii între Dumnezeu şi oameni.
Precedentul articol („Incinerarea este tangenţială cu sinuciderea”), a stârnit o adevărată furtună mediatică asupra deciziei de incinerare a maestrului Sergiu Nicolaescu. Cum era şi de aşteptat, au fost voci care, în loc să se intereseze mai îndeaproape despre acest fenomen, nu au găsit altceva mai la îndemână decât pietre pe care să le arunce spre Biserică. E problema lor, căci oricum Biserica nu va fi biruită nici de porţile iadului, cu atât mai mult de nişte păreri.
Problema de fond însă este alta. Abordarea pătimaşă şi libertină a unei fenomen extrem de serios şi în creştere în plan global (incinerarea), nu va avea decât o unică, logică, dar de nedorit, consecinţă: ratarea înţelegerii corecte a acestui fenomen, în duhul Adevărului, care este Hristos. Şi care ne spune: „ochi au şi nu văd”
De exemplu, nu s-a sesizat mai nimeni de faptul că acel articol a fost scris din dragostea mea de preot, pentru fiul Bisericii Ortodoxe numit Sergiu Nicolaescu. O dragoste care a încercat, până în ultimul moment, să atragă părinteşte atenţia asupra gravităţii şi consecinţei unei astfel de decizii. Căci acesta este rostul nostru, al preoţilor, să veghem ca nu cumva duşmanul cel înţelegător şi viclean al omului să-l arunce pe acesta în înşelare.
Alţii, mai fariseici, dându-se drept sensibili şi emoţionali, au acuzat articolul de duritate, de nepotrivire de limbaj, etc. Aceasta este, de fapt, o boală a post-modernismului : încercarea de a masca şi a cosmetiza adevărurile teologice incomode. Aici, teoria political correctness ne poate încurca destul de serios. Căci păcatului n-ai cum să-i spui altfel, chi