Autor proteic (un critic îl numeşte poligraf, ceea ce induce o nuanţă peiorativă), Viorel Savin „s-a ilustrat” în aproape toate genurile literare posibile şi chiar imposibile, uneori (mai ales în ultimele decenii) cărţile lui fiind o contaminare stilistică a diverselor modalităţi literare, pe care le face să coabiteze, inventiv, frapant şi, câteodată, contrariant şi chiar forţat.
În esenţă şi notorietate, Viorel Savin rămâne un dramaturg, fapt vizibil atât în cărţile sale de proză, cât şi în cele de poezie, unde interogaţia şi dialogul surclasează clasicele exprimări epico-lirice. Asta conferă scrierilor sale o notă personală, nu fără pericolul abuzului de dialog, de sporovăială, fapt vizibil îndeosebi în romanul Impostorul/ Arta înfrângerii de sine (colecţia Opera Omnia, TipoMoldova, 2013), pe care autorul a mizat şi prin care se pare că „a dat lovitura”. Încep, în pofida obiceiului meu - şi-a criticii de întâmpinare - cu mici rezerve şi observabile declicuri, pe care, ca fost coleg de facultate, ar fi trebuit, conform uzanţelor, să le ignor, dar îl stimez prea mult pe autor, spre a nu i le spune. Între altele, i-am spus chiar la telefon, după citirea opului(800 de pagini...) că abuzează de pronumele dânsul/ dânsa(acolo unde se impune el/ ea), formulă specifică graiului popular moldovenesc... „Nu mi-am dat seama, mi-a răspuns, surprins. O să verific...” Ca ins social, Viorel Savin a fost - şi este - un atipic, un personaj şi nu mă îndoiesc că în cărţile sale, cu precădere în Impostorul, a insinuat multe, mai mari şi mai mărunte, din experienţele proprii, depistabile pentru cine îl cunoaşte cât de cât. În facultate era unul dintre frumoşii nebuni, inconformist, în răspăr cu reguli şi regulamente rigide, şi mereu pe punctul de-a fi exmatriculat. Asta şi datorită originii sale „nesănătoase”, „mici-burgheze”. Intratabil şi necruţător, prezenţa lui la cenaclur