Unii dintre cunoscuții mei îmi spun că au renunțat să mai meargă la teatru pentru că „se țipă“ prea mult pe scenele noastre. Înclin să le dau dreptate, dar, pe altă parte, nu sînt de acord cu cei care le aplică această etichetă doar actorilor din garda veche. Nu doar pe scena TNB sau la Nottara se joacă prea apăsat, mulți dintre actorii tineri au exact aceeași problemă. Faptul că se îmbracă mai cool și că joacă „la Afrim“ nu-i face mai puțin stridenți. Nu trebuie să fii critic de teatru pentru a sesiza astfel de derapaje. Cine n-a cunoscut acea senzație de jenă, acele momente grele în care ajungem să privim în podea sau să răsfoim caietul-program tocmai pentru că ne simțim agresați de voci mult prea intense și de mișcări exagerat de largi?! Dar acceptăm cu resemnare pentru că, ne zic specialiștii, „așa e la teatru“. Se găsesc diverse explicații, fie legate de teatralizare și de constrîngerile rolurilor de compoziție, fie de varietatea strategiilor pedagogice. La rîndul meu, accept această convenție de fiecare dată cînd văd un spectacol și, în mod firesc, fac o distincție între lumea reală și scena de teatru. Nu aștept de la un actor să fie „natural“ într-un mod plat și rigid, dar cred totuși că trebuie să fie uman chiar și în cel mai neconvențional și mai artificial context. Problema nu e însă doar una strict tehnică și nu se corectează doar prin lecții de dic­ție și prin exerciții de respirație. E nevoie de o abordare mult mai pragmatică, care, oricît de demitizantă poate părea în raport cu diversele tradiții teatrale, este una cît se poate de eficientă. Unii dintre regizorii de film ai Noului Val își împing actorii spre o astfel de confruntare frontală. Recent, am văzut making-of-ul filmului Aurora și am urmărit cu satisfacție cum Puiu le cerea unora dintre actori să renunțe la gesturile teatrale: „Actorii sînt frumoși așa cum sînt ei de la Dumnezeu, de ce tr