Cine mai îndrăzneşte să recurgă la termenul de ţigani cînd scrie sau vorbeşte despre romi, cea mai mare minoritate etnică a Europei? Doi autori germani recurg, cu riscurile de rigoare, la denumirea pusă la index.

Corectitudinea politică, în efortul ei de a combate clişeele negative generează ea însăşi, involuntar, stereotipii.

„Attention Tziganes“ istoria unei neînţelegeri era titlul voluminosului şi super documentatului catalog, copios ilustrat, al unei expoziţii itinerante, inaugurate la Luxemburg, care ar fi trebuit să ajungă şi în România, în anul în care Sibiul devenise capitala culturală a continentului, în tandem cu cea a Marelui Ducat.

Din varii şi complicate motive, frumoasa şi revelatoarea expoziţie, care prin documentaţia şi exponatele ei spulbera neprogramatic şi neostentativ, ci convingător şi firesc, o serie de prejudecăţi despre ţigani, n-a mai poposit la Sibiu, ci în Finlanda. În primăvara anului 2013, sub titlul „Europa descoperă ţiganii“, scrierea istoricului literar Klaus-Michael Bogdal, apărută la prestigioasa editură Suhrkamp, obţinea la Salonul internaţional de carte de la Leipzig, premiul pentru înţelegere europeană. În numeroase intervenţii publicistice şi interviuri acordate presei, Bogdal defrişa şi dincolo de coperţile cărţii, hăţişul de ignoranţă şi confuzii, de stereotipii, crescut de-a lungul secolelor în jurul acestei etnii misterioase şi fascinante.

Discursurile despre romi şi sinti au deviat însă de pe terenul antropologic şi cultural, pe panta socio-politică, luînd inflexiuni polemice, odată cu intensificarea migraţiei romilor originari din România şi Bulgaria, în occident, după primirea celor două ţări în UE.

Pe acest fundal, receptarea unei alte publicaţii de referinţă, intitulată „Ţiganii. Întîlniri cu un popor neiubit“, volum realizat de Rolf Bauerdick, conţinînd reportaje