Deşi amintirile semnatarului acestor rânduri, legate de subiectul de mai sus, datează de mai bine de o jumătate de secol, acele zile petrecute în sala de necropsii a Institutului „Victor Babeş“ şi apoi în secţiile de anatomie patologică ale spitalelor bucureştene nu pot fi uitate. Dar, în ziua de azi, abordarea subiectului necropsiilor în practica medicală de zi cu zi ar trebui să aibă o importanţă cu totul periferică,: cine mai are nevoie de justificarea practicării acestei proceduri ce şi-a câştigat un loc de cinste în arsenalul metodelor de diagnostic? Şi, cu toate acestea, se pare că realitatea zilelor noastre e cu totul alta. Altminteri, cum ne-am putea explica apariţia unui articol publicat recent în presa medicală israeliană? Articolul pe care îl recenzez în cele ce urmează – R. Maoz-Segal, „Situaţia necropsiilor în Israel“, Harefuah, 2013 – se ocupă de situaţia necropsiilor în Israel, o ţară în care a bună parte a populaţiei aderă cu sfinţenie la preceptele religioase care conferă corpului omenesc un grad înalt de sfinţenie, chiar şi (sau mai ales!) după deces. Aşa cum se ştie, apariţia salvatorului omenirii, aşa-numitul Mesia, e considerată de religia mozaică ca începutul unui proces de resuscitare a morţilor, şi fără discuţie că, în acest concept, integritatea corpului decedatului capătă o importanţă capitală. Aşa se explică faptul că azi, în Israel, numărul necropsiilor e redus la minimum şi realitatea îşi pune pecetea pe capacitatea medicului de a se folosi de această procedură pentru a identifica leziuni patologice nediagnosticate anterior decesului. Scăderea numărului de necropsii a devenit o realitate în mai toată lumea civilizată şi a încetat demult să fie un fenomen izolat ce aparţine Israelului. Ipoteza după care mijloacele moderne de investigaţii, cum ar fi tomografia computerizată şi rezonanţa magnetică, ar putea înlocui în foart