Într-o societate cum este a noastră, în care majoritatea populaţiei, statornic, are drept referenţiale instituţionale "armata" şi "biserica", poate nu-i chiar lucru de mirare că politica se exprimă doar în limbajul specific acestor instituţii: fie autoritar-dictatorial, modelul militar; fie promiţînd "salvarea", "mîntuirea" cum frumos rosteşte limba românească a Bibliei, cerînd populaţiei supunere oarbă, în schimbul promisiunii niciodată ţinute, după modelul "crede şi nu cerceta". În ambele formule, însă, politica a eşuat. Nu local, ori pe obiectiv, ci strategic, de fond, istoric.

Despre cauzele şi mecanismele eşecului generat de modelul autoritar-dictatorial s-a mai spus cîte ceva, pe ici pe colo, prin cărţi ale puţinilor istorici ce au avut curajul şi cultura necesare altoiului filosofic, ori sociologic, fără de care discursul despre destinul naţiunilor rămîne, în cel mai bun caz, simplă chiar dacă necesară istoriografie factuală, iar în cel mai rău, pură şi nocivă gargară ideologico-istoricoidă.

Despre celălalt hibrid, politico-religios, nu s-a vorbit, însă, deloc. Tentaţia politicianului nostru de a împrumuta sutana şi patrafirul nu vine doar din nevoia de a acoperi cu ceva deficitul cronic de autoritate şi de credibilitate de care suferă, ci are temeiuri mult mai adînci. Deficitul esenţial al politicii noastre, deloc mărturisibil!, este generat nu de cine ştie ce imperfecţiuni ale reţetei constituţionale, de ineficienţa modelelor pe care le-am împrumutat pentru a ne construi instituţiile politice şi de guvernare, ori din lipsa de aderenţă a populaţiei faţă de valorile care susţin aceste instituţii, ci de falsificarea constantă a finalităţilor politicii, însăşi. În loc să fie un mecanism construit şi pus în funcţiune pentru ca să livreze resurse, obiective de dezvoltare şi de perfor-manţă socială, respectiv soluţii, căi, strategii capabile să le reali