În perioada comunistă, pe lângă cartofi şi varză, macaroanele erau ingredientele de bază ale meselor de zi cu zi.
Dacă primele două categorii de alimente erau dosite, după puteri şi spaţiu, în lăzile de lemn de pe balcon sau pivniţe, pachetele cu macaroane stăteau pe rafturile improvizate din cămara închipuită suficient de mare (economisindu-se fiecare palmă de perete) cât pentru a adăposti cantităţi monstruoase de mâncare. Spre deznădejdea tuturor însă, ea nu se umplea niciodată până la refuz, poate doar peste vară, atunci când se strângeau borcanele de murături şi compoturi golite, păstrate pentru următoarele tranşe de conserve.
Nu cred ca pe vremea "Epocii de Aur" să fi fost vreo criză la macaroane. Rudimentare şi grosolane, erau totuşi gustoase atâta vreme cât mesenilor le erau străine spaghetele, penele sau rigatoni de astăzi. De regulă, macaroanele le mâncam sub formă de budincă.
Brânză de casă, lapte şi ouă de ţară de la bunici şi unt cumpărat de la o "cunoştinţă", care-l aducea la calup, învelit în plastic. Era gras, de o culoare galbenă, care mi se părea nefirească (constrastând puternic cu albul margarinei ce se ungea pe sandvişurile de la grădiniţă) şi foarte tare. Atât de tare, încât era nevoie de ceva îndemânare şi tehnică ca să-l întinzi pe felia de pâine, asta după ce tăiai felie după felie, până dădeai de una ce nu avea în mijloc gaura aceea hâdă, ce aducea a sărăcie.
Când plecam în tabere la munte, meniul era servit în farfuriile de metal, în care băieţii mai îndrăzneţi băteau cu tacâmurile ca să vină mai repede mâncarea la masă, şi cuprindea aproape zilnic macaroane. Foarte rar cu brânză şi aproape niciodată cu carne.
În oalele mari de metal din bucătării se pregăteau fie macaroane cu sos tomat, fie macaroane cu mezeluri (a se înţelege prin mezeluri pari