Sunt sigur că Gabriel Oprea a avut un motiv foarte serios să-l numească pe chestorul Virgil Ardeleanu la comanda „afacerilor interne” ale Poliţiei – DGIPI. Altfel nu ar fi riscat să înfrunte nemulţumirea „granzilor” din PSD, începând cu Ion Iliescu şi Mircea Geoană şi continuând cu Liviu Dragnea şi – evident – Marian Vanghelie.

La fel de sigur sunt că a avut motive la fel de serioase să nu-şi informeze „superiorii” pe linie de partid, punându-i în faţa unui fapt împlinit. Probabil că dacă l-ar fi trecut pe Virgil Ardelean pe lista de propuneri înaintată lui Geoană, ar fi avut de înfruntat o anumită opoziţie.

Virgil Ardelean a fost poliţist la Cluj. Acolo a reuşit să treacă, fără să fie afectat personal, peste „sindromul Caritas-Stoica” şi să rămână în afara suspiciunilor pe care le-a generat în rândul notabilităţilor zonei tentaţia câştigului de opt ori, din care nu puţini deţinători ai puterii au fost printre cei care s-au înfruptat.

A fost adus în Bucureşti, de la Cluj, de ministrul Dejeu, în 1997, într-o încercare de a mai curăţa peisajul de încrengătura de interese dintre poliţie şi lumea interlopă. A fost numit, mai întâi, şef al Poliţiei Capitalei, după care a preluat conducerea celebrei unităţi „Doi şi un sfert” transformată ulterior îm Direcţia Generală de Inspecţie şi Protecţie Informativă a Ministerului. A „schimbat” mai mulţi miniştri de Interne, începând cu Dejeu şi continuând cu Dudu Ionescu, trecând apoi prin mandatul con-orăşeanului său Rus şi al ploieşteanului Marian Săniuţă. Schimbarea din 2004 nu i-a clătinat în niciun fel scaunul, cu atât mai mult cu cât noul ministru, Blaga, era şi el tot din Ardeal. I-a venit de hac - ca să spun aşa - doar cel de-al treilea preşedinte sub care a lucrat şi cu care se pare că nu a avut o relaţie atât de armonioasă ca şi cu ceilalţi doi. Ardelean a fost primul dintre cei trei şefi de servicii secre