Pentru Mircea Horia Simionescu, romanul constituie – după cum mărturiseşte el însuşi – o „abatere“ de la proiectul propriu, din care face parte Ingeniosul bine temperat, un „compromis“ cu sine şi o „demonstraţie“ realizată de dragul criticii şi al etichetei de romancier. „Antipatia“ faţă de specia romanescului, aparent învinsă, se întoarce însă ca refulat, printr-o „interogare“ şi o „aşezare la zid“ a romanului – clasic, romantic, realist, modern, deopotrivă elitist şi consumerist –, chiar pe terenul său de desfăşurare, mai nou, de confruntare „belicoasă“. Ficţiunea romanescă a lui Mircea Horia Simionescu nu se poate naşte şi dezvolta decît prin metaficţiune, printr-o practică a ficţiunii ca explorare a teoriei ficţiunii, printr-o permanentă problematizare – echivalentă cu o punere în criză – a statutului şi a modalităţilor de structurare a romanului. Hipertrofierea palierului „teoretic“, autoreferenţial (discuţii despre roman, inserturi eseistice, sui-specularitate de toate tipurile: diegetică, auctorială, textuală) şi lupta deschisă cu vechile „convenţii“ ale poeticii mimesis-ului conduc, inevitabil, la abstractizarea şi la devitalizarea epicului. „Tactica generală“ antireprezentaţională mai include, pe lîngă exhibarea „sforilor“, diverse alte strategii narative: ruperi de nivel ontologic „real“-ficţional, jocul faliilor temporale, dedublarea personajelor, multiplicarea intrigilor, reluarea începuturilor ş.a. Romanul devine, în acest fel, o „operă în mişcare“, iar structura clasică fixă, stabilă se transformă, de fapt, într-o continuă structurare sau indeterminare structurală. Ceea ce pare să se închege la un moment dat, se volatilizează cînd te aştepţi mai puţin. Se dizolvă, prin urmare, categoriile tradiţionale ale naraţiunii (momentele subiectului epic, personajele unitare, bine individualizate psihologic), precum şi coerenţa epică pe care cititorul este