Trăiri
În zilele imediat următoare l-am însoţit la Orhei. Aducea cu un preot semănând pe dealurile de la Orheiul Vechi poezii. Apoi am fost cu el la Copăceni, localitatea de lângă Bălţi în care i-a rămas copilăria desculţă. Parcă se recunoştea în fiecare copil. Se oprea în dreptul fiecăruia să întrebe, să răspundă, să le vorbească. La Copăceni, în Casa de Cultură, s-a adunat aproape tot satul, ca să-l vadă şi să-l asculte pe Adrian Păunescu. Cineva l-a legat cu un prosop, altcineva l-a îmbrăţişat de parcă îl cunoştea de când lumea. O bătrânică, ce fusese eleva părinţilor săi, avea să spună: "Ştiam că Adrian va deveni om mare, pentru că atunci când plângea se auzea în tot satul". Elevii de la şcoala din localitate i-au spus poezii de-ale lui şi de-ale lor. În acea călătorie am văzut cum, de frumuseţea locurilor şi a oamenilor, i se umpleau ochii cu peisaje şi lacrimi. Atunci, de mulţimea trăirilor, Poetul s-a îmbolnăvit: a prins să-l doară inexplicabil inima. Câteva zile din acel septembrie 1990 a fost internat la Spitalul Clinic Republican din Chişinău. I-am făcut câteva vizite. În salon n-aveai loc de flori. Medicii îi rugau pe admiratorii Poetului să-l cruţe, până se întremează. În toate acele zile el a dictat poezii... Soţia lui, Carmen, le caligrafia fidel pe nişte file care au ajuns la săptămânalul Literatura şi Arta, fiind tipărite într-un tiraj de peste 260.000 de exemplare (acesta era tirajul publicaţiei noastre la acea oră).
Nu le-am găsit incluse în nici un volum al lui Adrian Păunescu, nici chiar în monumentala sa Cartea Cărţilor de Poezie. De-a lungul vieţii sale, marele nostru contemporan făcuse risipă de geniu, de poezii, de generozitate, un semn distinct al celor aleşi. Posteritatea lui Adrian Păunescu are o datorie: să-l redescopere pe Poet în toată dimensiunea sa. Am impresia că ea s-a şi apucat de lucru."
