Drumul pascal al lui Isus de la suferinţă şi pătimire pînă la nimicirea de sine, kenoza Crucii şi Înviere, este un drum al coborîrii Fiului lui Dumnezeu de la înălţimea condiţiei fericite şi impasibile a divinităţii pînă la fragilitatea făpturii muritoare. Este împlinirea drumului descendent al lui Dumnezeu, care a început odată cu crearea lumii, sfîrşind prin întoarcerea lui Isus la Tatăl împreună cu toţi oamenii. Dumnezeu a „ieşit din sine“ prin actul său de a crea lumea – ce trebuie privit ca un „act pozitiv al voinţei“ divine şi ca o expresie a „iubirii care tocmai în coborîre îşi demonstrează adevărata natură“* –, urmînd a se întoarce la sine împreună cu întreg omenescul asumat de Isus prin Întrupare şi răscumpărat prin moartea pe Cruce. Drumul lui Dumnezeu – un exod care înseamnă şi o aventură în afara sa mînată de iubirea pentru alteritatea reprezentată de propria sa creaţie – revelează astfel adevărata natură divină: iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care merge pînă la sacrificiul de sine, pentru făptura sa îndepărtată şi înstrăinată. Dragostea adevărată nu îşi abandonează niciodată obiectul; or, aceasta este dragostea care se află în Dumnezeu şi care este Dumnezeu (1In 4,8). Dumnezeu este Cel care se coboară din iubire, care îşi iese din sine prin Întrupare pentru a o găsi pe oaia sa rătăcită, care acceptă să moară pe Cruce pentru a primi la sine întreaga umanitate răscumpărată – adică întreaga lui familie, alcătuită din fiii săi de pretutindeni. Dumnezeu este Cel care se expune faţă de propria lui creaţie pentru a se dezvălui pe sine ca un Tată care îşi iubeşte fără limite creaturile. Întreaga revelaţie creştină – „vestea cea bună“ a Evan­gheliei – atîrnă de această dezvăluire de sine a lui Dumnezeu ca Tată iubitor care vrea să-şi adune toţi fiii risipiţi şi să-i readucă la comuniunea cu Sine prin Fiul său unul-născut: „aşa de mult a iubit Dumnezeu lum