Datorită regizorului Michael Moore, filmul documentar s-a transformat iremediabil în ultimii 20 de ani. Realitatea, sub forma unui eveniment sau fapt, nu mai este documentată obiectiv.
Michael Moore şi-a luat libertatea inserării unui fir narativ care începe să controleze perspectiva din care spectatorul cunoaşte cele întâmplate. Schimbarea cronologiei unor evenimente, reconstituirile unor momente cheie, interviurile luate unor martori comentate public şi adnotate cu imagini care să le contrazică , iată câteva tehnici care i-au făcut pe unii critici de specialitate să le născocească noi denumiri: shockumentare sau mondo-filme.
Prezentat pentru prima dată în cadrul celei de-a 66-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Veneţia, în 6 septembrie 2009, Capitalismul, o poveste de dragoste a fost recompensat acolo cu două premii (Leoncino dOro; Open Prize) şi o nominalizare pentru marele premiu. În luna octombrie a anului trecut a început să ruleze simultan în aproape o mie de cinematografe din Statele Unite şi Canada, ridicând încasările la puţin peste 14 milioane de dolari numai din desfacerea pe piaţa nord-americană. Evident, încasările sunt modeste dacă le comparăm cu cifrele documentarului Fahrenheit 9/11 (2004), care în primul week-end a câştigat peste 23 de milioane de dolari din vânzări de bilete în SUA şi Canada.
Cele două ore ale documentarului nu sunt o critică a capitalismului, cât o încercare de a demonstra că Wall-Street-ul american este la baza unei conspiraţii de proporţii care transcende instituţiile legale ale statului american şi al cărui singur scop e acumularea de şi mai multă avere şi putere în favoarea unui procent de 1% dintre americani, cei care deţin 95% din bogăţia SUA.
Unul dintre documentele de bază pe care întreaga teorie se sprijină este o analiză internă a Citigroup, datată 16 octombrie 2005. Având la
