Un scriitor de anvergură, "care a trăit după 1945 în Italia, Argentina şi apoi în Spania, la Madrid, continuând să scrie în limba sa maternă, dar şi în franceză şi spaniolă", a fost Vintilă Horia.

Lucrările publicate i-au adus o serie de premii, precum "Medalia de aur" Il Conciliatore din Milano (1961) şi Premiul "Dante Alighieri" din Florenţa (1981). A fost primul român distins cu Premiul Academiei Goncourt în 1960, "atestând astfel calităţile de construcţie ale unui scriitor vizionar şi ale unui stilist de reputaţie mondială". (Mircea Popa)

Cum s-a născut acest fantast? Probabil în timpul orelor sordide de la Colegiul Sfântul Sava, pe când încerca să se salveze imaginându-se transpus într-o altă epocă, eventual în acelaşi colegiu sau aceeaşi bancă de şcoală, dar într-un alt timp. Sau poate în urma nopţilor de rătăcire prin Bucureştiul acela năzuros şi ascuns pe care adesea ochii obişnuiţi nu îl pot zări. Să fi descoperit într-un târziu, într-o tavernă de mahala, înecat în alcool şi opium, tăinuitele "melodii ale spaţiilor"care i-au deschis mintea către priviri abisale înăuntrul său? Să fi descoperit astfel suflul de viaţă suflat de Dumnezeu peste un bulgăr de lut "pe care l-a numit Om", simţind astfel prima bucurie în "armonia care i-a răsunat în urechi"? Şi de atunci, "muzica spaţiilor nesfîrşite" să-i fi răscolit "străfundurile sufletului ca o amintire"? (Melodia spaţiilor)

Sau poate fantastul ploilor reci de toamnă cu prăbuşirea întregii naturi într-o amorţire aparentă şi visătoare. Aşa ajunsese să fericească "întotdeauna oamenii care mor toamna, căzând odată cu frunzele, părăsind o lume pustie şi îndoliată, în care stingerea vieţii e ceva armonic, întregind imaginea cadrului exterior." (Orbul)

Vintilă Horia a reuşit poate să descopere cum poţi trăi prin propria moarte, de fapt o reflectare în oglindă a propriului suflet, dar inversa