De cîteva zile mă uit la televizor, în piață nu pot merge, nici măcar ca să văd ce e, pentru că mă sperie atît de mulți oameni adunați la un loc – și nici nu cred că de aproape se vede și se înțelege mai bine; bănuiesc că, de aproape, aș putea avea o bună imagine locală, dar atît. Sîmbătă seara, pe la șapte fără ceva, am ieșit din metrou la Universitate, spre Geologie, și am văzut un grup compact de oameni destul de liniștiți, dar nu vedeam nimic peste umerii lor, nu vedeam bulevardul, nici trotuarul celălalt. Apoi am fost la teatru, premieră, lume liniștită. În cafenelele de pe Brezoianu – la fel. Pe la ora zece, cînd am ieșit, am fost pe jos pînă la Bulandra – nimic. Baruri pline, lume liniștită, circulație normală pe Elisabeta. Ce se întîmplă? Acasă, privind la televizor, văzînd aceleași imagini reluate iar și iar, ascultînd oamenii ăștia care par că (se) pricep, care comentează suficient orice, care fac psihologie de doi bani, aveam impresia că arde țara. Arde, dar o parte foarte mică. Insuficient pentru o revoluție. Dar dacă așa a fost și atunci, în optzeci și nouă? Mulți erau atunci pe stradă? Unii, precum Costi Rogozanu, ideologizează totul, spun că e o revoltă antisistem. Eu n-am auzit/citit decît „Jos Băsescu“, am mai auzit ceva despre masoni, despre FMI, despre Udrea, Boc. Nu mi se pare nimic anticapitalist aici. Cum nu sînt nici azi sigur că, atunci, în optzeci și nouă, era anticomunism. Era, sigur, anti-Ceaușescu. Tinerii de la Universitate nu par deloc de stînga – or fi, dar încă n-o știu; oricum, nu arată și nu se poartă ca tinerii pe care i-am văzut la marșurile comuniștilor sau anarhiștilor italieni. Eu îi bănuiesc foarte atașați capitalismului, exasperați doar de Băsescu și de corupție. E multă ură adunată, nu mai e nimic rațional. Orice ar face Băsescu, lumea explodează. Dacă vrea să impună Legea sănătății – huo! Dacă o retrage – slavă D