De multă vreme trec prin faţa casei cu această adresă: pe frontonul ei, milesimul 1894 indică o vîrstă venerabilă, aceea pe care o arătau şi stilul neoclasic, şi starea de jalnică deteriorare. Ferestrele astupate, ca şi lacătul de la uşă dovedesc că acolo nu mai locuieşte nimeni. Clădirea de alături, împodobită cu mofturile maure îndrăgite de o anumită burghezie dintre cele două războaie, a fost locuinţa lui Eugen Barbu, unde, pînă luna trecută, mai trăia văduva lui. Vecinătatea ameninţătoare e de partea cealaltă, unde sînt nişte blocuri mătăhăloase; cel cu faţada pe colţul cu str. Polonă este acum acoperit de o husă care ascunde lucrări ample; aceste clădiri ocupă terenul care fusese altădată grădina vechii case. Schelele care înconjoară blocul înghesuie, îmbrîncesc chiar, căsuţa care pare astfel pipernicită şi vetustă. Ce casă a fost ea, totuşi, odinioară! Intrarea sub marchiză şi eleganţa sobră, aproape severă, a laturii întinse de-a lungul străzii mi-au trezit curiozitatea. M-am strecurat în curte, unde am descoperit atenansele, în acelaşi stil nobil şi tot atît de dărăpănate: încă un corp de locuinţă, remiza trăsurii şi un porumbar. Populaţia care îşi are acolo sălaşul e sordidă. Ca să stea de vorbă cu mine a fost împins înainte un tînăr care zicea că "se ocupă de antichităţi", dar care n-a fost în stare să-mi spună a cui a fost casa. "O doamnă de onoare de la Palat" " atîta ştia " care ar fi donat statului proprietatea ei. Donaţii de astea, în codul vocabularului impus de noul regim, însemnau naţionalizări în 1948.

Am căutat numele doamnei şi nu l-am găsit. Mă gîndisem la o doamnă de onoare a reginei Maria, Irina Berindei (1873-1954), căsătorită întîi cu arhitectul Louis Blanc (1860-1903), apoi cu omul politic liberal Ion Procopiu (1862-1917), dar domiciliile pe care i le cunoşteam erau altele: în 1904, str. Mercur, 12, în 1948 str. Al. Lahovary, 27