Dl Calin Popescu Tariceanu si-a asteptat in zadar concurentii la prim-ministeriat pentru dezbaterea anuntata cam in pripa, gazduita generos de ASE. Insa in loc sa dea acolo de dnii Mircea Geoana si Theodor Stolojan, prim-ministrul s-a vazut in fata profesorilor care l-au asaltat cu intrebari privind salariile. Ca nu se intalnesc nici profesorii cu prim-ministrul chiar in fiecare zi, nici chiar atunci cand se duc si protesteaza in fata Palatului Victoria.

Chitit, pesemne, sa vorbeasca despre solutiile de limitare a crizei economice prin care trece toata lumea civilizata, dl Tariceanu a fost readus cu picioarele pe pamant. Experienta n-ar strica sa se repete si cu alti demnitari care vorbesc intr-una de strategii si de proiecte, neglijand situatia de jos, de la, sa zicem, firul ierbii. Nu ca n-ar trebui discutate marile proiecte si strategii care se intind asupra unor intervale mari de timp, nu ca demnitarii tarii n-ar trebui sa se ocupe decat de problemele specifice ale fiecarei categorii sociale, dar fara aceasta contra-pondere ei risca sa zboare prea sus, in atmosfera rarefiata a teoriei, in timp ce restul lumii, adica majoritatea, se zbate sa supravietuiasca undeva, foarte jos, pana unde privirile demnitarilor nu mai bat, ca nu sunt nici ei vulturi.

Sigur ca principiul subsidiaritatii dicteaza rezolvarea fiecarei probleme la nivelul specific, astfel incat celelalte niveluri sa se poata consacra problemelor de resortul lor. Sau, cum se spune in latineste, de minimis non curat praetor. Numai ca momentul electoral este, prin definitie, unul in care subsidiaritatea se suspenda si toata lumea rezolva pe rupte, din gura, tot ce-i iese in cale, dupa principiul "eu voi putea totul, eu voi rezolva totul, numai sa ma votati". Principiu, desigur, nepus pe tapet, in clar, ci subinteles, din moment ce vezi si auzi promisiuni pentru toate nivelurile, facut