„Lucrurile trăite de noi par incredibile, mintea omenească nu poate concepe aşa grozăvii“, spune Constantin Ionaşcu, unul dintre deţinuţii politici care au supravieţuit muncii la Canal. Constantin Ionaşcu are 85 de ani şi încă scormoneşte prin documente pentru a lămuri tragediile întâmplate la Canalul Dunăre - Marea Neagră, în timpul lui Dej. Ţărănistul Constantin Ionaşcu a făcut şase ani de puşcărie în temniţele comuniste. Ultimii trei ani şi jumătate, între 1951 şi 1954, i-a petrecut chiar în lagărele de exterminare de la Canalul lui Dej.
„În lipsa pielii, oasele mi s-ar fi împrăştiat“
A ajuns la Poarta Albă, cea mai mare colonie de muncă destinată deţinuţilor politici, în 1951. Erau peste 100 de oameni burduşiţi în două vagoane de marfă, având ca mâncare slănină sărată, dar niciun strop de apă de băut.
Se bucurau că merg la muncă, chiar dacă auziseră deja unele grozăvii despre Canal. „Era o fericire că plecăm din puşcărie şi ne duc la muncă. Ne bucuram că ne scot la aer. E cumplit să stai închis. Ne pierdeam din picioare în celulele alea. Eu aveam 50 de kilograme şi, în lipsa pielii, oasele cred că mi s-ar fi împrăştiat”, povesteşte Ionaşcu.
Imediat ce au fost debarcaţi la Poarta Albă, deţinuţii au fost cazaţi în dormitoarele cu paturi din fier, cu o pătură şi o pernă. „A doua zi am primit roabe, hârleţe, lopeţi şi târnăcoape. Ne-au încolonat şi ne-au dus să despicăm Dobrogea cu lopata, cum se spunea la vremea aia”, explică ţărănistul.
Calvarul preoţilor de la Galeşu
Într-o lună de zile, toată pielea le era o rană. „Nu era numai munca, ci şi soarele acela puternic, de Dobrogea. Era cald şi lucram dezbrăcaţi. Epiderma era arsă. Aveam arsuri pe faţă, pe spate, pe tot corpul”, explică Ionaşcu, făcând o grimasă, de parcă încă ar mai simţi durerea de atunci.
Ţărănis
