Am început să-mi privesc figura pe monitorul calculatorului. Să-mi disting fizionomia cu surpriză atunci când mă uit în oglindă la zâmbetul meu. Tristeţea cred că mi-o ştiu destul de bine cum arată. Mă gândesc la mine însumi şi mi-aş dori să fiu o excepţie a societăţii în care trăiesc, un exemplar nereprezentativ al lumii contemporane.
Pentru că în loc de nervi simt că încep să am cipuri. Uneori, într-un exerciţiu de dezmorţire, ca un fel de gimnastică elementară, reuşesc să mă desprind, aidoma unei etichete uzate, de pe propriul meu creier. Şi atunci îmi văd dendritele neuronale înlocuite de circuite electronice, venele şi arterele plastifiate, siliconate, şi ochii parcă-mi sunt două camere de luat vederi conectate la o unitate centrală, Doamne Dumnezeule!, pe zi ce trece mai performantă, mai încărcată de date, de cifre, de informaţie şi pe zi ce trece mai rapid capabilă să reacţioneze la orice eroare de sistem, rejectând orice nepotrivire cu matriţa standard ca pe un virus extrem de periculos.
Speranţele mele, visele mele se desfăşoară într-un spaţiu virtual, pe care mi-l alimentez printr-un link sau cum se cheamă legătura aia cu un alt univers plat, golit de stele şi luminat cu neoane. Curiozitatea mea a devenit, treptat-treptat, un motor de căutare printre site-urile în care i-am transformat pe prietenii mei, pe vecinii mei, pe oamenii pe care îi întâlnesc. Comparaţia dintre un sit şi site-ul cotidian mă blochează, îmi cade capul într-o parte, eroare de sistem, "aţi vrut să gândiţi site?". Arheologia nu mai are rost, este o pasiune perversă, o meserie moartă. Ce rost mai are trecutul când nu mai există viitor? Viitorul, cândva un teritoriu previzibil, format dintr-o sumă de trăiri adevărate şi de muncă mirosind a geniu, a inspiraţie sau a transpiraţie, s-a transformat într-un spaţiu virtual care poate fi schimbat într-o secundă, oricând, d