Din vârful dealului, casa cu cruce stăpâneşte ca un fort oraşul care doarme în noapte sub fulgii de zăpadă. Sora Emilia, neobosită şi cu zâmbetul pe buze, aşa cum îi stă bine unei mame cu 125 de copii, deschide poarta.
Casa "Sfântul Iosif", din Odorheiu Secuiesc, e luminoasă şi caldă ca o sărbătoare. E plină de chicoteli de copii, la care curiozitatea faţă de vizitatori l-a învins pe Moş Ene, şi de ciripitul vesel al călugăriţelor care se învârt printre ei. Iar din capela cu băncuţe de lemn, Fecioara veghează atent. Are şi de ce. Casa "Sfântul Iosif" a avut şi are încă nevoie de multe miracole ca să supravieţuiască. Un miracol pentru ca să nu fie evacuaţi cei de aici. Un miracol pentru fiecare factură lunară de electricitate şi gaz. Un miracol pentru mâncare. Un miracol pentru medicamentele copiilor. Un miracol pentru cărţi şi rechizite. Un miracol pentru ca sub brad să apară cadouri.
Casa "Sfântul Iosif" nu e un orfelinat. Nu unul cu care privirile şi memoria noastră au fost învăţate: un loc gri, în care se zbat copii trişti, înfometaţi şi lipsiţi de dragoste. Casa din Odorhei e... acasă. Aşa îi spun şi cei care au crescut aici şi acum sunt studenţi în alte oraşe, dar se întorc în vacanţe la "acasă" din dealul Odorheiului, deşi căminul lor, din care au plecat de necaz, cândva, e undeva prin Moldova sau prin Maramureş.
La "Sfântul Iosif" sunt camere mici şi cochete, în care copii stau câte doi, aşternuturi curate, oale care bolborosesc încontinuu la bucătărie, atelier de pictură şi sculptură, club de şah şi de puzzle, o sală mare de sport, clase colorate, o grădiniţă, o bibliotecă, un loc de joacă...
Iar pe post de mame, profesoare, confidente, bucătărese, menajere, asistente medicale, parteneri de joacă, meditatori sunt 14 călugăriţe greco-catolice, mereu cu zâmbetul pe buze şi cu o energie care ar face invidioase