Daca are, in comparatie cu artele celelalte, dezavantajul efemeritatii, teatrul are in acelasi timp, fata de ele, avantajul de a fi perfectibil. Intr-adevar, o data scrisa si publicata, cartea ramane vesnic asa cum a iesit "de sub pana" autorului; terminat si expus privirilor publicului, un tablou va fi mereu acelasi, tot astfel, un film - si asa mai departe. Singur spectacolul viu de pe scena le permite creatorilor lui sa-l schimbe de la o zi la alta, sa-l scurteze, sa-l lungeasca, sa-i corecteze liniile. Ba chiar, eventual, sa-l refaca.
Desigur, situatia in care un regizor ajunge sa-si modifice radical, intr-un interval scurt de timp, viziunea initiala asupra piesei montate este una extrema - si extrem de rar intalnita. Mult mai des se intampla ca, obsedat de o idee, o tema, un personaj din text (ori doar de faptul ca spectacolul nu i-a "iesit" intocmai asa cum isi dorise), regizorul sa reia piesa in alt teatru, cu alti actori, incercand sa gaseasca echilibrul perfect al expresiei, desavarsirea formei, acel "sunet" autentic care semnaleaza implinirea gandului sau artistic. Mai exista, fireste, si situatia in care un regizor bantuie institutiile sensibile baneste la farmecele sale, fericindu-le in serie cu unul si acelasi spectacol, dat gata la repezeala, spre multumirea ambelor parti contractuale si spre nenorocirea actorilor si, adeseori, a spectatorilor. Acum vorbim insa despre artisti autentici.
Un asemenea artist este Laszlo Bocsardi, nume ce a izbutit cu greu sa se impuna in constiinta "breslei" din Romania, din motive care, personal, imi scapa. Reflectand totusi la chestiune, ajung sa cred ca, dincolo de lipsa de talent(e) pentru intretinerea de relatii calduroase cu cine trebuie (a se citi: colegi influenti si cronicari dificili), Bocsardi are un fel de a face teatru care incomodeaza. De la spectacolele lui nu pleci la fel cum ai venit:
