M-aş bucura mai mult să depun o coroană la Statuia leuşteanului, decît la poala cine ştie cărui general, vai, merituos! - scria Radu Anton Roman în cartea sa, de acum faimoasă. Pe urmele lui şi despre el, publicam şi eu, pe la începuturile acestei rubrici, o întreagă odă despre monumentul leuşteanului. Dar era doar o metaforă, o formă uşor ditirambică de a aduce omagiul cuvenit bucătăriei româneşti, în general, şi lui Radu, în particular. De ce scriu eu despre toate acestea? - mă mai întrebam, retoric. Deoarece, împătimit de cotidian, nu puteam trece nepăsător pe lîngă această chintesenţă a cotidianului care este mîncarea, servită de data aceasta pe platou naţional. Şi, mai ales, deoarece acest cotidian "trivial" ne învaţă, ca întotdeauna, ceva esenţial: în cazul în speţă, istoria ţării!
Iată însă că acum "monumentul" închinat gastronomiei neaoşe nu mai este doar o figură de stil, o vorbă pe hîrtie, ci un monument adevărat, întrupat, mai mult în carne decît în oase: monumentul cîrnatului! Al cîrnatului de Pleşcoi.
Sîntem pe cale de a ne pierde identitatea culturală. Sub asaltul consumismului ieftin şi facil, al civilizaţiei de tip fast-food, ne pierdem tradiţiile. Şi, dacă pentru închegarea tradiţiilor şi afirmarea lor a fost nevoie de sute de ani, le distrugem acum cu viteza cu care mîncăm un hamburger. Aşa începe Proclamaţia de la Pleşcoi, apocaliptică precum orice proclamaţie. După care urmează, dînd şi soluţia pentru acest dezastru naţional: Aşa cum în zorile modernităţii sale, România a privit către Franţa, la fel România postmodernă trebuie să înveţe de la Franţa cum să-şi păstreze tradiţiile şi să ridice bariere în calea consumismului ieftin. Pentru că, într-o Europă multiculturală, singura forţă de afirmare a identităţii naţionale o reprezintă păstrarea tradiţiilor. În speţă, a tradiţiilor culinare, mai exact, a ceea ce invocaţii franţuji num
