Ne lăsăm manipulaţi tocmai pentru că ne place să fim seduşi. E un "capitalism la îndemână", fără păcat: vezi din el atât cât vrei, guşti din el doar cât îţi place.

Citisem o săptămână întreagă despre vârstele capitalismului de la cald la rece, de la note de subsol- note de picior, cum s-a scăpat Academia zilele trecute, într-un alint nevinovat de redactare- şi lecturi cu creionul în mână, la articole ceva mai ludice şi deşănţate, mici ispite ale blogosferei.

Surovolând pagini web, găsesc şi dialogul dintre Gilles Lipovetsky şi Stefan Bruggemann, din mai, 2009, petrecut în Franţa.

Deci ceea ce îţi doreşti cu adevărat este să fii liber.

E o replică în stilul lui Lipovetsky: uşor caustic şi cu toate acestea impecabil de sincer. Bruggemann îi răspunde mascat:

Problema reală se petrece chiar acum: pe fondul procesului de personalizare şi de creştere a individualismului, avem atâtea posibilităţi de a fi liberi încât sfârşim, de fiecare dată, prin a nu face nimic prin ele. Societatea a devenit atât de individualistă, aşa încât este agregată după modelul platformelor personale şi ale rebeliunilor fiecărui om împotriva sinelui, nu împotriva societăţii.

De fapt, capitalismul este un leagăn de opţiuni şi o provocare care a încetat să mai însemne comunicare explicită. Într-un mod bizar, a preferat-o pe cea de tip tacit, de la un punct disciplinar: seducţia artistică, imagologia, căutarea obsedantă a unor tâlcuri dincolo de fotografia de brand, toate fac parte din mulţimea elementelor capitaliste fără rest. Dar dacă opţiunea nu este doar o problemă de alegere, cât şi una de reacţie, ne putem întreba, pe urmele celor doi, în ce măsură este practicată aceasta din urmă în orizontul timpurilor hypermoderne, unde atitudinile creatoare ori critice de acest tip par a fi fost neutralizate? Mai mult decât atât, cât mai reprezintă astăzi re